De fiecare dată când vin acasă în România descopăr ceva nou. Ultima dată, în iulie, am descoperit căldura. Mi se spunea pe atunci că e o „temperatură normală” pentru o vară normală în Bucureşti. Dar eu de fapt ştiam asta. Trăisem în Bucureşti 4 ani de zile. Doar că de când am plecat au mai trecut încă 4.
Mai demult am descoperit machiajul. Mi s-a întâmplat să descopăr chiar şi lipsa zâmbetului. Distracţia. Aroganţa. Muzica.
De data aceasta am descoperit săracii.
Mergând cu câteva săptămâni în urmă, încă în Norvegia fiind, am început să citesc în presa românească poveşti despre maidanezi. Brusc tot Facebook-ul mi s-a umplut de păreri pro şi contra maidanezilor. Singurele două soluţii: omorâm maidanezii sau îi lăsăm pe stradă? Cel mai important: cum îi luăm de pe străzi?
După Roşia Montană, aceasta era cea mai importantă problemă a românilor. Toată lumea plângea tragedia unui copil ce a murit sfâşiat de câini. Toată lumea era revoltată, e şi normal. Autorităţile nu au reuşit să rezolve această problemă după atâţia amar de ani. La un moment dat, problema devenise mai gravă decât a Roşiei Montane. Câinii au început să fie otrăviţi de oameni obişnuiţi. Oamenii obişnuiţi au început să omoare alţi oameni, pentru că cei din urmă luau apărarea unor câini. Problema a luat amploare.
Eu, recunosc, nu am avut o părere clară până să vin în România duminică. E o dilemă greu de soluţionat: să faci un masacru pentru care să şi plăteşti sau să plăteşti de 10 ori mai mult şi să rezolvi problema doar pe jumătate?
Pe primul l-am văzut chiar la colţ de stradă, în spatele hotelului unde stăteam. Era alb şi avea ochii negri. Stătea cu botul pe labe şi brusc s-a ridicat bucuros când am trecut pe lângă el şi a început să dea din coadă. L-am iubit la prima vedere, recunosc. Recunosc şi că mi-am dat seama că nu mă lasă inima să îi ştiu omorâţi în grup. Dar,
