Dacă dai o căutare pe Internet folosind două cuvinte-cheie („rupe“ şi „USL“), găseşti întinse constelaţii de cugetători, unul mai aprig ca altul, care, de prin primăvara lui 2011, prevesteau iminentul deces, de obicei în chinuri groaznice, al acestei alianţe. Episodul recent al învolburării comunicării publice dintre Crin Antonescu şi Victor Ponta a fost recepţionat de profeţii apocalipsei useliste ca un semn în sfîrşit edificator al proniei divine: li se adevereau prezicerile, USL îşi dădea sfîrşitul, cu cei doi copreşedinţi pecetluind apropiatul exitus într-un sîngeros duel fratricid.
Minune însă, miracolul nu s-a produs nici de astă dată, din aceeaşi cauză ocolită cu migală de detractorii USL: această construcţie politică, dependentă pînă la o limită de legătura dintre liderii ei, nu este în mod vădit pîndită de pericole externe sau interne. Opoziţia pălăvrăgeşte în acelaşi limbaj gîngav şi le poate stîrni o anume emoţie doar amatorilor de excentricităţi cinice prin figuraţia ei nespus de debilă; opoziţia zilelor noastre, confiscată de propriile infirmităţi în străduinţa ei mai degrabă decorativă de a vorbi aceeaşi limbă, nu are forţa de a stînjeni actuala majoritate, darmite s-o „rupă“. Nu rezistă nici ipoteza imploziei alianţei la putere, oricît ar fi supralicitate animozităţile de prin filiale, elanurile obstrucţioniste ale unor personaje pentru care proiectul USL ar fi fost greşit din naştere ori băgările în seamă ale unor aristocraţi judeţeni cu voie tacită de la centru de a debita tot ce le trece prin cap.
Accept că un asemenea monolitism politic poate deveni vicios şi incumbă riscuri pentru orice democraţie astfel privată de eficienţa tamponărilor de către opoziţie a unei puteri devenite abuzive. Pe de altă parte, mi se pare aberant să taberi peste un colos politic şi să invoci, într-o rugă ritualic