Adevărul e că sînt foarte obosită. M-am gîndit de multe ori că poate ai venit prea tîrziu. Sînt „acea“ femeie de 36 de ani – vorba lui Po, ursul panda – căreia, printre micile ei disperări, inerente vîrstei şi zgomotului fiinţei sale fricoase, i-a mai crescut un cap, cel al neputinţei şi al îndoielii de a fi ce şi-a dorit dintotdeauna – mamă. Toate cîntecele care preaslăvesc, toate sacrificiile care au stat drept model, toată literatura, toate Agripinele şi toţi orfelinii, de la Albă ca Zăpada, Gavroche şi Cosette, pînă la puiul lui Brătescu Voineşti, s-au adunat toţi şi toate, şi din răsuflarea lor tăiată s-a format un cumulus care apasă greu asupra creştetelor noastre. Mi-e teamă că nu voi putea duce sarcina asta pînă la capăt, că nu voi reuşi să scot din tine un omuleţ adevărat, în sensul adevărului pe care par să-l vadă atît de clar toţi părinţii din jurul meu.

(...) Te urmăresc pe marginea piscinei împărţite pentru adulţi şi copii. Te văd, băieţelul meu, îţi văd feţişoara albă şi încă bucălată, pentru cei 3 ani ai tăi, pe fundul marmorat al piscinei. Pluteşti cu ochii închişi şi doar imaginea asta îmi toarnă ciment prin vene. Şi e doar o mică parte din teamă, te asigur. Azi, tatăl tău te-a ţinut de subsuori şi, prin apa sărată a mării, ai dat din picioare. Parcă pedalai. Te-am aplaudat şi mi-a trecut prin cap că fără tine m-aş fi plictisit de moarte. În fond, Vlad, cine sîntem noi acum? De cînd ai apărut, mi-e foarte greu să spun nu numai cine e bărbatul de lîngă mine, dar mai ales cine sînt eu. Cu siguranţă sînt mama ta, iar el, tatăl tău. Cînd mă uit în oglindă, o văd pe mama ta, şi mult mai puţin pe mine. La fel e şi cu tatăl tău. Facem drumul ăsta de du-te-vino, între afecţiunea pentru părintele copilului nostru şi regretul de a nu mai putea recunoaşte persoana devenită, între timp, un hibrid de partener-de-somn-părinte-iubit, care să semene, dacă