Ce facem cu nostalgia dictatorilor şi ofensiva populistă? O explicaţie incorectă politic

Pe de altă parte, oricât de incorect politic ar fi, trebuie spus că anumite popoare au nevoie, cer un dictator, un om forte, capabil de o conducere autoritară, care să nu ezite să aplice pedepse exemplare, să recurgă la soluţii extreme, să facă dreptate după cum crede el de cuviinţă în numele tuturor celorlaţi. Există astfel de popoare atât în estul, cât şi în vestul Europei, care se simt dezorientate într-o democraţie, care sunt buimăcite de prea multă libertate, care au gustul (sado-masochist?...) al supunerii şi opresiunii politice şi sociale. Nu toate popoarele Europei au simţit nevoia de a pune la temelia conducerii ţării lor o Magna Carta Libertatum aşa cum au făcut-o englezii la 1215. Desigur, nu poporul în integralitatea sa împărtăşeşte astfel de bizare nevoi de supunere, existând în orice naţiune un segment doritor de libertate, care aspiră la democraţie şi care ştie ce se poate face cu ea, dar până la urmă majoritatea este cea care îşi impune voinţa şi stabileşte tendinţa generală.

În pofida manualelor gratifiant-patriotice şi a declaraţiilor solemne, corecte politic, se pare că o bună parte dintre români, se simte bine într-o dictatură sau într-un regim autoritar. Un sondaj IRESCOP din 2012 arăta că nouă din zece români declarau sunt mândri că sunt români, iar 87% considerau că ţara avea nevoie de un conducător puternic, capabil să facă ordine în România. Toţi dictatorii români din secolul al XX-lea (”chiar dacă au mai greşit şi ei pe undeva”) se bucură post-mortem de nostalgia unui grup consistent de simpatizanţi, mărturisiţi sau nu: Antonescu, Dej, Ceauşescu. La fel şi acei conducătorii postdecembrişti ce au manifestat tendinţe autoritare: Iliescu, Băsescu. În schimb, democratul Emil Constantinescu, profesor universitar şi singurul şef de stat român