Cineva spunea zilele trecute despre Cupă că ar fi redevenit un fel de Daciadă, cu veleitari grăsuţi rostogolindu-se pe teren şi cu marii profesionişti ai zilelor noastre obligaţi să încrucişeze săbiile cu nimeni întruchipat în Ripensia, Sănătatea sau Bârsana. S-ar putea să fie Daciadă, dar atunci avem Daciadă şi-n Anglia, unde Liverpool a avut nevoie de rejucare pe Anfield cu o Bârsană de Liga a cincea sau a şasea.
Aceste Bârsane, Ripensii sau Sănătăţi vorbesc despre esenţa şi definiţia fotbalului la nivel inferior. Sunt echipe amatoare sau cvasiamatoare, ai căror jucători nu primesc bani pentru ceea ce fac. Ei câştigă din alte părţi, fotbalul fiind pentru ei doar hobby, recreere, eventual prilej de ieşit la o bere. Poate tocmai de aceea aceste echipe au izbutit să se strecoare atât de sus, pentru că alcătuitorii lor nu văd din Cupă o corvoadă, ci un prilej de a da contur clar pasiunii.
Aceste echipe amatoare participă în eşaloane mai mult sau mai puţin profesioniste. Toate echipele de liga a doua şi multe dintre echipele de liga a treia au jucători plătiţi, cu rate contractuale lunare, cu prime de instalare, cu restanţe, cu memorii depuse la Comisii, adică toate aceste echipe sunt alcătuite din fotbalişti profesionişti, care nu fac nimic altceva în afară de fotbal şi n-au nici un alt venit decât cel rezultat din fotbal.
Transformând sute de oameni în fotbalişti profesionişti, sistemul de la noi riscă să genereze tot atâtea cazuri sociale. Să zicem că X e profesionist până în măduva oaselor, aflat sub contract cu cutare divizionară. Are familie, copii şi e adulat de urbea provincială în care trăieşte. Însă criză fiind, clubul său provincial nu i-a mai plătit de o jumătate de an cele câteva sute de euro pe lună. Dacă depune memoriu, devine liber, dar cine-l mai ia? Dacă rămâne în aşteptarea banilor, îi plâng copiii de fo
