Cum arată un geniu? Probabil definiţia pe care ne-o imaginăm întruchipează un colos, un om puternic, extrem de rece şi detaşat faţă de semeni, care se concentrează cu frenezie, cu nebunie asupra unui singur ţel – opera sa. Uşor egoist şi arogant din plin, geniul, definit de clişee şi sintagme, pare un analist al umanităţii şi un personaj care nu poate greşi. Aflat deasupra tuturor, el se aşază singur pe un piedestal încă înainte de de a muri. Nimic din toate acestea nu i se aplică lui George Enescu. Poate doar enorma ambiţie şi putere de muncă l-ar putea apropia pe marele muzician român de această poziţie imaginară. Dar, deşi despre Enescu nu se poate spune că n-a fost cu adevărat un geniu, existenţa sa a fost cât se poate de umană. De o modestie rară, cel numit „cel mai mare geniu muzical de la Mozart încoace” se poate „lăuda” cu o sumedenie de lucruri cât se poate de lumeşti: a iubit cu patos o femeie care a început să îl preţuiască cu adevărat după ce a murit, a îndurat umilinţe atât în carieră, cât şi în viaţa privată, a construit şi a investit, iar regimurile politice i-au răpit toată averea. Enescu a cunoscut succesul şi aprecierea, dar şi mizeria şi deziluzia. A greşit, a sperat, s-a văzut uitat, a trecut prin chinurile bolilor şi a fost desfigurat de acestea şi de bătrâneţe. Un lucru e cert: omul George Enescu nu se poate înscrie nici pe departe în criteriile strâmte ale sintagmelor care curg atunci când vine vorba despre el. George Enescu - faţa nevăzută a unui geniu

Imagini oferite de Studioul Cinematografic ”Sahia Film”

Cântând la căpătâiul răniţilor şi concertând în România poate mai mult decât în străinătate, Enescu şi-a arătat astfel preţuirea deosebită pe care o avea pentru ţara în care s-a născut. Cu toate acestea, ultimii ani din viaţă a trebuit să şi-i petreacă într-un exil impus de situaţia politică a României. A încercat mereu