“Mă întreb uneori dacă aurul de sub noi, care ne-a învrăjbit, ne aduce fericire sau ne distruge sufletele”, spune un bărbat trecut de 60 de ani, de la Roşia Montană. La Câmpeni, tot în Alba, alt pensionar crede că oamenii din Roşia s-au vândut pentru câţiva arginţi, lăsând Apusenii pradă poluării.

“Aurul ne-a învrăjbit”

25 septembrie 2013. Un bărbat trecut de 60 de ani, îmbrăcat cu cămaşă şi sacou, parcă în contrast cu mulţimea pestriţă din jur, aşteaptă sosirea Comisiei parlamentare care va trebui să decidă soarta locuitorilor din Roşia Montană. Stă retras şi priveşte spre oamenii care s-au adunat cu mic cu mare să îi aştepte pe domnii din Parlament.

Se întreabă dacă localnicii din Roşia Montană au fost blestemaţi sau binecuvântaţi, dacă aurul de sub ei le aduce fericire sau le distruge sufletele.

“Mă întreb uneori dacă noi, la Roşia Montană, suntem blestemaţi sau binecuvântaţi, dacă aurul de sub noi ne aduce fericire sau ne distruge sufletele. Metalul ăsta galben şi strălucitor îţi ia ochii, îţi cumpără sufletul şi ajungi să fii sclavul lui fără să vrei. Frate se ceartă cu frate, vecin cu vecin, iar în final ajungi să nu te bucuri de el. Şi minerii pe vremuri găseau aur cu sapa şi şaitrocul, se bucurau, iar apoi erau blestemaţi să piardă totul la cazinou sau pe băutură”, spune bărbatul.

Evită să spună cum îl cheamă. Întinde, însă, mâna spre câteva persoane din spatele mulţimii – câţiva bărbaţi care păreau, ca şi el, rupţi de întreaga agitaţie din comună.

“Vezi tinere, aceia au fost mineri. Sunt oameni care îţi pot spune cât de greu şi-au câştigat pâinea. Nu e uşor să lucrezi ca miner, să intri în subteran şi să te gândeşti că poate nu mai ieşi. Dar nu mai e minerit”, spune bărbatul cu tristeţe.

Întrebat dacă susţine sau nu proiectul minier, răspunde că îi este indiferent, pentru că “aurul rămâne ochiul dracului” şi nimeni nu