Am extras, cu îngrijorare literară, să nu fracturez vreo silabă, vorbele de mai sus, caligrafiate într-un comentariu pe Facebook. Mai mulți cetățeni se ceartă pe chestiuni diverse. Uneori, pierzându-și răbdarea elocinței, câte unul iese dintre dârlogii dialogului doct și măscărește apăsat. Curg insulte dintr-o direcție și alta. Imaginația literară a înjurăturii nu-i bogată, ceea ce exprimă o enervare care n-are timp să se caute. Se întâmplă și la case mai înalte. Eu însumi, când îmi pierd, vorba lui Caragiale, „uzul rațiunii”, apelez la formula rezumată care trimite adversarul la origini. Aici am găsit și adăogirea că, după ce inamicul a intrat cu totul, înjurătorul se pune contră cu spinarea, la ușă, ca ăla să nu mai iasă deloc de acolo. Peste gâlceava aproape literară dintre doi - iată și un duel cu săbii, aproape clasic - un al treilea concluzionează sec: „Suntem țara în care unii sunt mai proști ca alții”. Este ca-n anecdota cu ardeleanul care se uită, în parcul zoologic, o zi întreagă la o girafă, îi tot măsoară cu privirea gâtul ăla cât o cumpănă de fântână și seara, obosit de meditații, trage concluzia măreață – „Așa ceva nu există!”

Mă preparam să merg mai departe cu aceste însemnări glumețe, când iată-mă admonestat cu amabilitate de un cititor care a parcurs pe ampress.ro rândurile de mai sus. O colegă de redacție, găsindu-le pesemne interesante, s-a grăbit să le posteze. Domnia sa, cititorul meu, se prezintă îngrijorat în legătură cu prestigiul meu cărturăresc, certându-mă că-l confund pe Caragiale cu Marin Preda. Dumnezeule! Nu-mi rămâne decât să mă sinucid! Recitesc ce-am scris. Personajul Rică Venturiano, în furtunoasa noapte a genialului dramaturg, ambetat de amor, își asaltează aleasa pe care de altfel o confundă cu soră-sa. El își pierde uzul rațiunii, suferind peste poate, zdruncinat în toată ființa lui amorezată. Cum să aparțină „uzul raț