Patru personaje canine – nu le spunem potăi, pentru că este posibil să fim târâţi prin judecăţi de vreun tânăr ong atotştiutor şi vindicativ pe motivul discriminării bietelor animale –, aşadar patru nobili maidanezi îşi petrec zilele în zona clădirii direcţiei judeţene de statistică. Uneori îi surprinzi dezmorţindu-şi oasele, de cele mai multe ori însă, pe întreg colţul către Aleea Trandafirilor se răspândesc în odihnitoare şi lăfăitoare somnuri, ocupând cu leşurile lor miţoase tot trotuarul. Dacă îndrăzneşti să treci printre ei, mârâitul agresiv al unuia dintre ei (căci mârâie numai cel ce este, probabil, de planton) îţi taie pofta de a le călca teritoriul şi te face să o iei direct pe stradă.
Dacă însă îndrăzneşti, totuşi, să le străbaţi teritoriul poţi păţi precum una dintre salariatele direcţiei judeţene de statistică, care a fost muşcată de una dintre potăi (o putem, credem, numi aşa, după această ispravă). Durerii muşcăturii i-a urmat durerea injecţiilor antirabice, căci femeia n-a dorit să rişte după ce a fost crestată de „bietul” animal.
Biet, biet, dar deloc prost. Nici el şi nici camarazii săi. Căci într-o dimineaţă, chemată de directorul instituţiei „gazdă”, o maşină a hingherilor se afla în curte cu misia de a prinde câinii agresiv adormiţi. Nu i-a prins. Nu era nici un câine pe teritoriu, dispăruseră. Probabil că vreo miloasă domniţă de la un ong milos i-o fi sunat pe dulăi, sugerându-le s-o şteargă din perimetru, altfel sfârşesc în laţul hingherilor. Dacă şi-au pierdut telefoanele, atunci sigur caninele exemplare au simţit duşmanul şi au întins-o prin zonă, nelăsându-se văzute şi, bineînţeles, prinse.
Dom’le, câinii ăştia devin pe zi ce trece tot mai isteţi. Riscăm oare să ne întreacă?