Evul Mediu şi secolele care au urmat au cunoscut şi ele nu puţine violenţe de limbaj uzitate în viaţa cotidiană în toate clasele sociale, de la nobili de vază la oameni de rând, aşa cum se poate deduce din mai multe scrieri ale vremii. Suduieli, insulte, ameninţări sau blesteme şi afurisenii au fost rostite, deopotrivă, de prinţi, nobili, sultani, sau de orăşeni de rând şi ţărani, repertoriul fiind destul de bogat şi colorat, în bună parte asemănător cu cel din zilele noastre.

Unele insulte sau calomnii au făcut obiectul unor judecăţi, mai ales atunci când „victime” erau nobili sau orăşeni, care aveau mai uşor acces la cei care împărţeau dreptatea. Desigur, multe suduieli erau reciproce şi, după ce adversarii se răcoreau, renunţau să mai apeleze la justiţie, astfel încât asemenea episoade – cu siguranţă nu puţine – au rămas necunoscute posterităţii. Reticenţa faţă de cei care aplicau legea se explica şi prin faptul că împricinaţii erau pasibili de amenzi pe care nu erau dispuşi să le plătească. Mai delicate erau situaţiile în care altercaţiile verbale erau urmate de încăierări în toată regula, iar acestea ajungeau să facă principalul obiect al judecăţii, jignirile prealabile fiind de cele mai multe ori trecute cu vederea. Nu o dată, insultele se transformau în ameninţări care priveau averea, integritatea fizică sau chiar viaţa celui care stârnise supărarea cuiva.

Un oarecare Mihail, fiul lui Petru, a fost amendat în 1367 cu o sumă considerabilă la vremea respectivă pentru „limba” sa, probabil cuvinte care au deranjat pe cineva. După ce, în 1374, un locuitor s-a plâns că bunica sa şi surorile tatălui i-au furat moştenirea, cel trimis pentru a le chema la judecată a fost întâmpinat de femeile acuzate „cu vorbe grele şi nelegiuite”. Alte două femei, tot nobile, au fost arestate şi amendate în 1426 pentru insultele pe care şi le-au adresat în timpul