Tradus in Jocuri Olimpice, Cupe Mondiale sau Campionate Europene, fotbalul romanesc se plaseaza, ca altitudine, la cota Marii Moarte. De acolo priveste cu jind si frustrare catre seniorii incoronati de la curtea sportului rege.

Exceptia s-a numit SUA '94, atunci cand generatia cu adevarat de aur Hagi & comp. a fost la un cap- cel al suedezului Andersson- de o semifinala.

Memorabile au ramas cumva victoria obtinuta in fata Cehoslovaciei (splendid golul regretatului Sandu Neagu), reusitele semnate de Dumitrache si Dembrovschi din partida contra Braziliei, la turneul Mexico '70.

De asemenea, nu pot fi uitate performantele de la mondialul american, obtinute in fata Columbiei si Argentinei. In rest, desertaciune, dezamagire, visuri infirmate si speranta frante. Fireste, vorbim de reprezentativa tarii, fiindca la nivel de cluburi doar Universitatea Craiova, Dinamo si mai cu seama Steaua au rasturnat calcule, cote, pronosticuri.

Destul de putin pentru FRF, un organism al carui act de nastere dateaza de peste un veac. De ce? S-a dat vina pe ingradirea geo-politica in care s-a aflat Romania vreme de cateva decenii, iar de dupa '89 pe managementul considerat de catre unii deficitar si adeseori duplicitar al eternului cuplu Sandu-Dragomir.

Au mai intrat la socoteala diferentele pecuniare si de experienta dintre mica industrie romaneasca si marile concerne fotbalistice apusene. Ca intotdeaua, adevarul e pe undeva la mijloc, putand fi contestabil ori nu. Cu argumente pro sau dimpotriva.

Desi in Romania, mai ales in perioada postdecembrista, ofrandele de tot soiul aduse zeului fotbal au crescut exponential, ele s-au dovedit precare, cu mult sub asteptarile milioanelor sai de supusi.

Cum se face ca alte discipline sportive mai putin finantate (canotaj, gimnastica etc.), nevoite sa se zbata intre dis