Grigore Cugler, neconformistul părinte al lui Apunake, cel care a fost readus în atenţia cititorului român (după ce fusese comentat de câţiva scriitori ai exilului, între care Mihai Niculescu şi Horia Stamatu), abia după moartea sa, petrecută în exilul său peruan, la Lima, la 30 septembrie 1972, este recunoscut şi de foştii lui compatrioţi. Este născut la Roznov, a făcut Gimnaziul Real la Piatra Neamţ şi Facultatea de medicină din Bucureşti, iar schimbarea de regim din 1947 îl determină să părăsească definitiv ţara şi să se oprească în Peru. Necunoscut nici în noua sa patrie în timpul vieţii, unde a funcţionat ca violonist în orchestra simfonică şi ca agent de asigurări, ca sursă suplimentară de venituri – cel puţin într-o perioadă a vieţii – scriitorul începe o existenţă postumă. La o lună după moartea sa, o autoare care pare româncă după nume, Zizi Ghenea, publică în ziarul “La Prensa” din Lima (din 1 noiembrie 1972, p. 14) un articol despre scriitorul dispărut: “De origine română şi naţionalitate peruană, trăia în lumea noastră de mulţi ani şi activa în Orchestra Simfonică Naţională. Avea o cultură largă, mari calităţi umane şi se bucura de aprecierea tuturor. Fost diplomat în ţara lui de origine, îndeplinise misiuni importante la Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga, Stokholm şi Oslo… Destinul său muzical se dezvoltă sub auspicii în chip special favorabile. A obţinut, înainte de a avea 15 ani, marele premiu George Enescu…”. Compozitor de muzică de cameră, cuartetele sale erau cântate cu diferite ocazii de orchestra noastră naţională, precum şi la Roma, Viena, Stokholm şi Bucureşti. A compus muzica pentru Orfeu, folosită de Opera din Stokholm. Era un maestru la pian şi violă… Pierzând două degete de la mâna stângă în primul război mondial, inventă o tehnică specială care îi permise să continue să cânte schimbând mâinile. Neliniştile lui artistice l-au făcut să abo