Continuare din episodul 16
Un miros bun de mâncare se furişează dinspre bucătăria de pe hol şi dă buzna peste noi, bate cu furie în tobele burţilor goale. Încă mai avem în rucsac slănină afumată. Românii au traversat istoria cu aşa ceva. Iar eu şi cu Titus am reuşit să traversăm Europa. Însă acum, ajunşi la capătul continentului, parcă am descăleca oleacă din şaua patriotismului şi ne-am cam unge pe la gură cu nişte bunătăţi de-ale locului. Habar n-am ce au suedezii al lor la masă. Poate peşte, poate ren, poate muşchi şi licheni. Orice, numai să fie ceva gătit şi neapărat fierbinte. Vreau să-mi fiarbă capul în aburii unui borş des, de legume, cu multă carne.
Recepţionerul ne spune că hotelul nu are restaurant. Adică are, însă e doar pentru micul dejun.
– Bine, în cazul ăsta vrem să luăm micul dejun acum – spun cât se poate de serios, cu gândul că măcar de un ceai fierbinte am putea avea parte după trei zile de hrană rece.
Nu vrea aşa, cică nu se poate. Domnul ăsta ţine morţiş ca micul dejun să fie luat dimineaţa. N-are rost să-i explic unuia ca el, încremenit în cutume burgheze, că pentru nişte ziarişti de teren nu contează ora, micul dejun este atunci când mănâncă prima oară într-o zi. Masă care de multe ori se întâmplă să fie şi ultima.
Ce e bun la suedezi şi ar trebui să învăţăm şi noi de la ei e că atunci când au o problemă vin imediat şi cu soluţia. Recepţionerul ne spune că putem mânca la un restaurant aflat la numai câteva minute de mers pe jos. Ne arată cu mâna spre oraş.
O luăm în lungul degetului, pe alee, ieşim din pădure şi vedem restaurantul la marginea unui cartier în construcţie. Ne e foame şi mergem la vale. Când sunt întrunite aceste două condiţii Titus îşi sporeşte viteza de deplasare până doi kilometri pe oră şi chiar mai mult. Aşa că în nici treizeci de minute ajungem la rest
