Iarăşi a venit toamna, voi spune de astă dată. Iarăşi s-a mai terminat o vacanţă de vară, şi iarăşi va urma Crăciunul. Sentimentul ciclicităţii devine sensibil mai acut, odată cu trecerea timpului: nu ştiu cum se întîmplă, dar începi să ţii minte mai mult repetiţia în sine, decît evenimentele şi întîmplările luate separat.

În vacanţa de vară, există mereu senzaţia perspectivei şi a lipsei de hotar al timpului. Odată cu schimbarea aerului şi a luminii, ceva din vioiciunea lor înţepătoare te trezeşte, măcar parţial, la un fel de realitate: trebuie să înceapă ceva nou, e toamnă... Pînă şi păsările se agită – întîi domol, apoi frenetic.

Odată cu înaintarea în vîrstă, se mai întîmplă ceva, vrînd-nevrînd, oricît de 20 ar fi noul 40: într-o oarecare măsură, şi dacă eşti măcar parţial conştient de trecerea timpului, începi să simţi nevoia să delegi. Să realizezi că, oricît de tare zmeu ori zmeoaică ai fi tu, în anumite chestiuni, ştafeta e preluată de generaţia următoare.

Evident, nu în toate, dar proporţia de cedare aproape – deocamdată – imperceptibilă e suficientă pentru a-ţi da altă măsură a lucrurilor. Dacă ai copii, poţi recunoaşte în ei – ca spectator, desigur, implicat – intensitatea cu care tu însuţi trăiai anumite situaţii, precum iubirile sau luptele. Cu vîrsta, există tendinţa ca cele dintîi să ajungă precum cea dintre personajele interpretate de Meryl Streep şi Clint Eastwood în Podurile din Madison County; iar în ce le priveşte pe celelalte – şi anume luptele –, tinzi ca locul tău de avangardă de altădată să fie înlocuit cu unul de ariergardă, în cel mai bun caz, sau de rezervă, în cel mai puţin fericit.

Încep să apară amintiri ale situaţiilor asemănătoare cu unele prezente, din propria-ţi tinereţe (nu că acum ai fi la bătrîneţe, ci – aşa cum a scris şi Sever Voinescu în articolul său – eşti mai curînd la o vîrstă incertă, pe care nu ş