Citit, recitat pentru uz didactic ori patriotic, preferat de profesori ca subiect de examen, cântat pe strune de romanţă, iubit, controversat, detestat de unii, din raţiuni obscure, ori pur şi simplu pentru că nu s-au pătruns de adâncimea cugetului său, Eminescu e una dintre cele mai vii prezenţe în spaţiul românesc, încă din timpul vieţii lui.

Fiecare generaţie a descoperit altceva din tezaurul său poetic şi de gândire, ori s-a regăsit pe sine prin Eminescu. Această densitate de fapte, ori avalanşă de opinii, ori superficialitate de receptare (nu se poate să nu ai şi aşa ceva, atunci când fenomenul transcende cultura, devenind popular) i-a obosit pe unii şi i-a îndemnat la revoltă. Alţii s-au săturat de Eminescu, fără a-l cunoaşte, respingând ceea ce ei cred că a devenit o obsesie culturală şi naţională, un fel de fixaţie monoică. Nici un cuget adânc nu şi-a permis vreodată însă, excentricitatea de a-l repudia. Toţi criticaştrii lui sunt fie minori intelectual, fie complexaţi cultural, ceea ce e cam tot una. A-l iubi pe Eminescu nu intră în contradicţie cu faptul de a-l cunoaşte în profunzime. Dimpotrivă, cu cât îl cunoşti mai temeinic, cu atât îl preţuieşti mai mult. Unii nu pot să iubească, pur şi simplu. Alţii se iubesc prea mult pe ei, spre a-l mai putea iubi pe Eminescu. Poetul nu mai încape de eul lor gonflat. Reflectaţi la nivelul intelectual ori la destinul criticaştrilor lui Napoleon. Pot pigmeii să înţeleagă un titan?

Felul în care îl preţuim şi iubim pe Eminescu, ne individualizează ca popor. Dacă l-am ales tocmai pe el ca subiect al iubirii colective, e semn de distincţie sufletească şi de profunzime a cugetului. Nu ne-am investit iubirea în nimicuri, ci chiar în cel care ne-a cercetat în adânc sufletul, ne-a povăţuit şi ne-a iubit, la rândul lui, fără să ne ceară nimic în schimb, nici măcar dragostea noastră. Nu e curent în multe culturi