Noul discurs al Teheranului

Interesul intern şi extern al revenirii Iranului pe scena diplomatică

Calculele şi evaluările strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu

Echilibrarea balanţei între şiiţi şi suniţi

Răspunsul firesc al Israelului

Incapacitatea Uniunii Europene de a conta ca actor major în regiune

Şi totuşi, o şansă pentru ideea defunctului Nabucco?

Categoric, noul preşedinte de la Teheran este profund interesat să readucă Iranul pe scena politică a lumii. Nu ştim astăzi cât de reale, de concrete şi de consistente sunt concesiile pe care este dispus să le facă Hassan Rouhani pentru a i se permite cel puţin revenirea în cercurile diplomaţiei internaţionale, dar dorinţa şi interesul său politic există.

Premisele schimbării jocului în regiune ar putea fi, deci, favorabile. Pe de altă parte, o anumită tradiţie persană a tacticii cuvintelor care nu se întâlnesc niciodată cu realităţile, o strategie înşelătoare a jocului, o diplomaţie fină a intenţiilor nemărturisite (vezi, de altfel, criticile lui Rouhani la adresa grobianismului atât de „neiranian” al lui Ahmadinejad), intenţii ascunse de regulă sub savoarea amabilităţii bine şlefuite şi a unei culturi milenare impresionante, fac din mutarea lui Rouhani o provocare pe cât de spectaculoasă, pe atât de serioasă pentru democraţiile liberale occidentale. Obişnuit (de un secol şi jumătate) cu formalismul politicii, cu normele şi principiile regimurilor clar reglementate, cu doctrina statului de drept, care pune în acord practica guvernării cu teoria şi legislaţia, spaţiul euro-atlantic gestionează astăzi cu destulă dificultate confuzia şi ambiguităţile Orientului, fiind de multe ori pus în faţa unor dileme insurmontabile (vezi, recent, lovitura de stat din Egipt sau războiul civil din Siria).

După izolarea internaţională cvasi-totală şi criza economică în car