Avem la dispoziţie datele a trei recensăminte (1992, 2002, 2011), ce reprezintă repere statistice pentru o perioadă de evoluţie normalizantă a sistemului teritorial naţional. În acest interval s-a reactivat o dublă competiţie: una ce se manifestă la toate nivelele ierarhice ale sistemului de aşezări (oraşe mari, oraşe intermediare etc.) şi o alta inter-regională.

Oricum, populaţia României se află de mai bine de două decenii în declin, iar rezultatele recensământului din 2011 demonstrează din plin acest fapt. De la 22,8 milioane de locuitori, în 1992, mai avem la recensământul din 2011 doar 20,1 milioane. Declinul nu s-a atenuat între cele două perioade intercenzitare, ci chiar s-a accelerat (de la 5%, la 7,2%).

Deşi mi-am propus să relev câteva chei alternative de lectură a mutaţiilor demografice, voi face şi o scurtă trecere în revistă a actorilor ce stau la bază diminuării populaţiei. Statistic vorbind, bilanţul total al populaţiei reprezintă o sumă între bilanţul natural (diferenţa dintre cei născuţi vii şi cei decedaţi) şi bilanţul migratoriu (diferenţa dintre sosiţi şi plecaţi). Generalizarea bilanţului demografic negativ, în strânsă corelaţie cu îmbătrânirea populaţiei, a contribuit din plin la diminuarea acesteia. Pe de alta parte, bilanţul migratoriu, mai ales prin componenta migraţiei externe, s-a impus ca actor de prim ordin al mutaţiilor demografice. Cele două componente principale ale evoluţiei populaţiei se află într-o interacţiune intimă. Migraţia economică transfrontalieră, ce antrenează preponderent persoane între 18 şi 45 de ani, duce la degradarea structurii pe grupe de vârstă, care se repercutează în mod negativ asupra bilanţului natural.

Cele două perioade intercenzitare relevă existenţa pe teritoriul României a două modele demografice regionale. Unul vestic transilvano-bănăţean, mai stabil, în care diminuarea populaţiei s-a p