Clasa de mijloc are, în istorie, o apariţie relativ târzie. S-a cristalizat după izbucnirea revoluţiei industriale şi s-a întărit o dată cu birocratizarea societăţii. De aceea, definiţia sa implică mai mult o explicitare a ceea ce... nu este: nici prea săracă pentru a fi inclusă în păturile paupere, dar nici prea bogată pentru a fi înglobată în rândurile celor foarte înstăriţi.

Cu siguranţă, însă, clasa de mijloc este cea care îşi bazează dezvoltarea pe forţe proprii, este „clasa de consum” şi, implicit, cea mai bună sursă de venituri pentru buget, prin taxele şi impozitele pe care le plăteşte. Fără doar şi poate, dimensiunea păturii de mijloc a unei societăţi poate fi un alt punct forte pentru ca o economie să apară pe harta destinaţiilor de investiţii, având în vedere cererea de bunuri şi servicii pe care o generează. Cel puţin la nivel teoretic, ea poate dicta succesul sau colapsul unei afaceri, poate impune standarde de calitate în serviciile publice sau în educaţie, poate determina dezvoltarea infrastructurii de transport sau de telecomunicaţii.

Ca atare, rolul ei fundamental în toate societăţile civilizate şi prospere din lume este deja un adevăr evident. Doar Guvernul Ponta neagă evidenţa. Dar, să nu anticipăm.

Până la declanşarea crizei, clasa de mijloc a României părea să respecte tiparul de mare consumator din economie. Numărul micilor afaceri creştea exponenţial, serviciile înfloreau în acelaşi ritm, românii îşi cumpărau case şi maşini, aglomerau până la refuz mall-urile şi restaurantele, iar vacanţele în străinătate deveneau eticheta unui stil de viaţă prosper. Clasa de mijloc contribuia, astfel, la o creştere economică fără precedent. Astăzi, deşi, poate, ca segment s-a conservat - încă există români mai bogaţi decât săracii şi mai săraci decât bogaţii – rolul ei de mare consumator al unei economii a fost aproape anihilat. În schi