De la vlădică până la opincă, românii vorbesc din ce în ce mai neîngrijit, mai nepăsător şi mai şubred limba maternă. Fenomenul ţine de o instrucţie precară, dar şi de absenţa modelelor culte din spaţiul comunicării publice (radio, televiziune, ziare).
Cu decenii în urmă, era o ruşine socială să nu pronunţi corect un cuvânt, să faci dezacorduri, să foloseşti un neologism în mod greşit. Ai fi fost de râsul liceenilor, de pildă, să spui că ţi-ai cumpărat „nişte teneşi” (în loc de „tenişi”), că „s-a turnat o placă de ciment în curtea şcolii” (în loc de „ciment”, cu accentul pe ultima silabă), că „profesorii spune una, şi elevii fac alta” (în loc de „profesorii spun una, şi elevii fac alta”). Imaginaţi-vă că toate aceste stâlciri le-am auzit într-o singură zi în Bucureşti, ceea ce mă face să cred că în acest domeniu mergem înainte… ca racul.
Adevărul este nu am cunoscut până acum vreo persoană care, lingvistic, să nu comită greşeli, începând chiar cu mine. Este omeneşte şi de înţeles, mai ales că limba noastră e plină de multe şi alunecoase capcane. Cu toate acestea, greşelile nu pot fi abundente şi nu pot pune în cauză impresia că persoană domină totuşi onorabil graiul neamului.
Greşelile de limbă sunt felurite şi apar atât în vorbire, cât şi în scris. Pronunţările sau înţelesurile greşite stau la baza evoluţiei cuvintelor, de care se ocupă, în plan istoric, etimologia şi semantica. De greşelile de pronunţie, în sincronie, se ocupă ortoepia; de greşelile în scriere se ocupă ortografia;gramatica tratează greşelile de flexiune şi construcţiile deficitare ale enunţurilor; punctuaţia ne îndrumă în folosirea corectă a semnelor convenţionale; semantica ne ajută în deprinderea corectă a sensurilor, iar stilistica, în alcătuirea armonioasă a discursului. Fireşte, n-ar trebui omisă nici retorica, din care stilistica îşi trage în bună parte seva, dar şi aşa list