Superb subiect! Trăiesc de patru ani în Franţa, mai precis în Ile-de-France, adică zona pariziană unde sunt concentrate toate naţionalităţile şi minorităţile posibile, iar printre ele acest grup exotic – les Roms cum îi numesc francezii – nu încetează să uimească opinia publică prin neputinţa de a se integra în societate şi de a se comporta dacă nu civilizat, măcar la limita decenţei.

Ştiu, subiectul e delicat, naşte emoţii (repulsii?!) naţionaliste şi comoţii gen Viviane Reding, pe de o parte avem drepturile omului, pe de altă parte aşa-zisele drepturi europene şi mai avem o problemă pe care nimeni nu se oboseşte să o aducă în discuţie. Ei, bine, azi m-am hotărât să dau cărţile pe faţă pentru că, o dată cu venirea toamnei, am acumulat destule motive depresive, iar cel prezent a devenit chiar o umbră înfricoşătoare care mă însoţeşte la toate interviurile unde mă duc cu speranţa că poate, poate… şi în aproape toate conversaţiile în care, de multe ori din proprie iniţiativă, îmi declar originile cu sinceritate şi cu voce tare.

Da, sunt româncă născută, crescută şi educată în România şi nu înţeleg de ce vă schimbaţi la faţă când vă mărturisesc acest lucru. Sau de ce vă daţi un pas în spate sau… de ce, peste câteva zile, nu mai îmi răspundeţi la salut… sau de ce, după ce cădeţi pe spate citind CV-ul meu, nu mai daţi niciun semn de viaţă?! Poate pentru că v-am spus că vin din România?! Dumnezeule! E chiar atât de înspăimântător să vii din România şi să recunoşti acest lucru tocmai într-o ţară, foarte creştină de felul ei la origini, unde acum în tot mai multe oraşe se aude regulat glasul imamului?!

Tabloul cotidian devine din ce în ce mai complex. Pe pânza franceză, fină ca şi textură, apar în ultima vreme tuşe de culoare şi temperament din ce în ce mai extreme şi extremiste. Dacă înainte figuranţii îşi vedeau cuminţi de treabă şi de obiceiuri (mă abţin