[sapou]Şi a fost muzică bună...
Şi au fost muzicieni excepţionali...
Şi a fost ediţia a XXI-a![/sapou]Pentru iubitorii de muzică, Festivalul Enescu este precum o chemare sub drapel. Sunt trupe regulate, de bază (cei cu abonamente), şi oaste de strânsură (cei cu bilete ocazionale). "Războiul" acesta a durat în acest an 28 de zile, adesea cu mai multe bătălii pe zi. Cei ce au ales să participe au intrat într-un alt ritm de a trăi, în alte sfere. Pentru ei, concertele nu sunt distracţie, ci lucrare şi luptă întru descoperire şi rafinare de sine. Împlinirea unei aşteptări nădăjduitoare de doi ani.
Ca unul ce nu deosebeşte două note una de alta, care apreciază muzica mai degrabă prin prisma construcţiei de ansamblu şi a atmosferei de supremă vibrare interioară pe care reuşeşte s-o inducă, atunci când este bună şi într-o bună interpretare, vă voi povesti, în virtutea unei minime onestităţi, în primul rând, despre acele evenimente la care mi-a bătut inima mai tare sau la care interesul meu, dintr-un motiv sau altul, a fost trezit cu osebire. Voi pune inima înainte, pentru că ea îmi simte (şi judecă, oare?) cu mult mai bine decât urechea. Aşadar, despre acele petreceri ce mi-au căzut mai dragi.
Trei au fost ciclurile Festivalului de care m-am bucurat: "Recitaluri şi concerte camerale" (după-amiaza), "Mari orchestre ale lumii" (seara), "Concertele de la miezul nopţii" (la trecerea spre o altă zi, dar numai la sfârşit de săptămână). Atât muzica, în principiu diferită ca tip, cât şi momentul zilei făceau ca atmosfera să fie vizibil diferită la cele trei momente ale zilei.
După-amiaza, la ora 5: ceaiuri tari şi parfumate!
După-amiezele au fost dedicate, în principiu, "recitalurilor şi concertelor camerale". Aşadar, acelei muzici pentru formaţii restrânse, care ar putea fi produsă şi într-o cameră mai mar