Stimată doamnă Andreea Anghel şi, totodată, iubită soră creştină. Am citit în presă că doriţi să propuneţi Patriarhiei Române ca fiul dumneavoastră, Ionuţ, pe care l-aţi pierdut într-un accident stupid pentru civilizaţia secolul XXI, să fie declarat martir sau mucenic. Cu compasiunea şi condoleanţele cuvenite, permiteţi-mi să vă eliberez de efortul de a parcurge acest drum.
Desigur, dintr-un anume punct de vedere, cererea dumneavoastră este întemeiată. Numai o mamă poate cunoaşte durerea pierderii bruşte şi fără vină a fiului ei, o durere care-i străpunge inima şi viaţa întreagă. Aceeaşi durere va fi încercat, mai demult, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, când a văzut răstignit, fără vină, pe Cruce, pe Prea-Iubitul şi Preasfântul său Fiu, Iisus Hristos.
Vă înţeleg profund durerea şi ştiu că, pentru fiecare dintre noi, pierderea cuiva drag poate lăsa urme adânci, chiar foarte adânci în firavele noastre suflete nemuritoare, ce nu vor fi niciodată pregătite să înţeleagă pe deplin moartea. Pentru că moartea, mai ales a cuiva drag, este un accident pe care nimeni nu poate gândi. Tocmai de aceea, înţelegând această durere, dar şi riscul de a ajunge la deznădejde, Sf. Ap. Pavel va scrie celor ce au pierdut pe cineva că: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde
Aşa că, permiteţi-mi, iubită fiică a Bisericii noastre, să vă spun, cu toată delicateţea duhovnicească de care pot fi eu capabil, că, deşi înţeleg resorturile care v-au determinat demersul, totuşi, cererea dumneavoastră nu este tocmai potrivită. Iată de ce:
1. Între martir şi sfânt martir este o mare diferenţă, pe care raţiunea noastră trebuie să o înţeleagă. Primul, martirul, este cel care suferă moartea pe nedrept, pentru o cauză, oricare ar fi ea. Cum ar veni pe înţelesul nostru azi, este un martir al societăţi