S-a spus aproape totul despre felul inadmisibil în care Victor Ponta a primit şi a salutat vestea măsurilor discreţionare prin care procurorul general Tiberiu Niţu a decapitat Secţia 1 a DNA. Nu există proba care să dovedească implicarea directă a premierului în scandaloasele decizii, dar felul în care a exultat la pronunţarea lor, felul în care a comentat până la batjocură

victimele abuzului de legalitate comis de Niţu dovedesc o vie şi nedisimulată satisfacţie. Comportamentul lui Ponta are ceva din trufia provocatoare cu care un criminal în serie lasă lângă corpul neînsufleţit al victimei o ”semnătură” menită să elimine orice îndoială asupra identităţii celui care a comis crima. Liderii politici ai Opoziţiei, mass-media internă şi internaţională, corpul diplomatic acreditat la Bucureşti, Comisia Europeană nu au întârziat să se pronunţe imediat şi cu toată fermitatea împotriva tratamentului pe care Victor Ponta şi-a permis să-l aplice Justiţiei. Sunt surprinzătoare, neaşteptate aceste reacţii, aflate încă la începutul lor? Se consumă un eveniment politic major în spaţiu european care să focalizeze interesul Uniunii până într-atât încât să-i obtureze privirea spre România? La ambele întrebări, acelaşi răspuns: Nu! Cum se poate atunci ca prim-ministrul unei ţări membre a UE, care a probat pe propria-i piele promptitudinea şi severitatea cu care Uniunea reacţionează la orice încălcare a normelor imprescriptibile ale statului de drept, să o sfideze şi să o provoace din nou printr-un comportament identic cu cel anterior drastic amendat? Ce l-a împins pe Victor Ponta într-o aventură care îi pune din nou o lume întreagă în cap şi care aduce inconfundabil cu o pagină, reprodusă prin clasicul copy-paste, din jurnalul tentativei de lovitură de stat din vara lui 2012? De ce, Victor Ponta?

Un prim răspuns îl putem căuta în informaţia pe care o produce unul dintre co