Chiar dacă s-a sinucis în 1945 şi chiar dacă în ultimul său an de viaţă devenise, în secret, stalinist, Drieu la Rochelle a rămas pentru francezi un colaboraţionist detestat. E îndoielnic că amiciţia cu Malraux, care-l admira ca scriitor, l-ar fi scăpat de execuţie după război, şi asta nu în calitate de ţap ispăşitor, deşi în timpul ocupaţiei a profitat de poziţia lui oficială pentru a-şi scăpa de Gestapo cîţiva cunoscuţi.

Acest intelectual sclipitor, dintr-o familie burgheză, combatant în primul război mondial, ajunsese la concluzia că democraţia era cauza tuturor relelelor prin care trecea Franţa. Şi, cu toate că la începutul anilor ‘30 scria împotriva lui Hitler, după o vizită în Germania devine susţinătorul nazismului şi el însuşi se proclamă „socialist-fascist”. În 1943, Drieu la Rochelle nu mai crede în Noua Ordine pe care o slujise din convingere în timpul ocupaţiei. Asta nu-l face însă să aibă o părere mai bună despre democraţie. De fapt nici cu el însuşi n-avea o relaţie amicală. Înaintea tentativei reuşite, mai făcuse două încercări de a se sinucide.

Şi din romanul apărut în 1929 la Gallimard* îţi poţi da seama de simpatiile lui. Pe atunci îl interesau Italia lui Mussolini şi Rusia lui Stalin. Îl fascina comunismul, dar de la distanţă, în timp ce democraţiile i se păreau secătuite. Nu întîmplător decorul în care are loc acţiunea romanului e Grecia. Leagănul democraţiei li se pare o vechitură sărăcită şi scîlciată personajelor sale, chiar şi celor care n-au ochi să-i vadă nici pe fascişti, nici pe comunişti. O lume internaţională pestriţă – diplomaţi, oameni de afaceri străini şi turişti plini de bani – îşi face veacul la Atena. Bîrfe, petreceri, intrigi amoroase şi căsnicii eşuate. Franţuzoaica Margot, tînără, bogată şi măritată cu un diplomat italian, un gigollo pe care-l întreţine tot mai dezamăgită, îl adăposteşte în apartamentul ei