■ Adrian Ursea nu a fost un fotbalist mare. Omul cu acelaşi nume, însă, l-a depăşit cu mult pe jucătorul plecat din România să-şi câştige celebritatea în Elveţia. L-au ajutat o educaţie solidă şi un bun simţ care dezarmează şi pansează deopotrivă. O cuminţenie seducătoare. Tocmai de aceea s-a adaptat lesne în ţara Cantoanelor. Azi, zvârluga din atacul de ieri al “Petrolului” este şeful centrului de copii şi juniori din Neuchâtel, după ce şi-a încercat norocul ca antrenor prin prima divizie helvetă. Are pe mână o sută şi ceva de puştani şi îi învaţă, înainte de orice, cum să crească oameni. Fiindcă nu toţi vor ajunge fotbalişti, se ştie, câţiva numai. Îmi arată proiectul naţional de pregătire a sectorului juvenil până în 2020, adică în viitorii... 7 ani. Aşa îmi explic performanţa unei naţii de vreo opt milioane de locuitori de a participa constant la marile competiţii continentale şi mondiale. Totul este planificat cu meticulozitate, nimic nu este lăsat la voia hazardului. Adrian Ursea vorbeşte cu pasiune despre meseria lui şi zău c-ar veni la Bucureşti, dacă şi ai noştri ar măsura pe termen lung. Ce să cauţi într-un loc fără proiecte? îi retez dintr-odată elanul. Chiar, ce să caute în România prodancelor şi memeluşelor, a fundăturii? Aici, în noua lui patrie, este înconjurat de prieteni, inşi realizaţi în felurite profesii, unul inginer renumit la Cern, laboratorul ăla care îşi tot propune să recreeze lumea. Este reconfortant să-l vezi alături de noii compatrioţi, să-i ghiceşti în fiecare gest liniştea sufletească, împlinirea. Se mai întâmplă, iată, ca fotbalul să nu strice omul, ci să-l înalţe.
■ Stadionul “Maladière” este în buricul oraşului, într-o cutie de beton şi sticlă. Un paralelipiped cu mall la caturile dintâi. La etajul 3 dai de arena cu cincisprezece mii de scaune. Nici nu-ţi trece prin minte că în clădirea asta ingenios construită este u
