Roland Barthes are undeva în „Mitologiile“ sale un text excelent despre vin. Mai exact, despre cum vinul exprimă caracterul şi felul de a fi al francezului.
După Barthes, vinul este o băutură-totem pentru francezi, aşa cum laptele este pentru olandezi şi ceaiul pentru englezi. El este o substanţă ce potoleşte setea, dar este şi una de conversiune, care scoate din lucruri contrariile lor, pot face, de exemplu, dintr-un om slab – un om puternic, din unul taciturn – unul vorbăreţ.
Pe muncitor vinul îl face „să muncească cu tragere de inimă“, iar pe intelectual îl face mai puţin intelectual, mai aproape de proletar, dar, totodată, îl apropie de o virilitate naturală. Prin contrast cu băuturile tari, precum whisky (sau vodca), care e băut pentru a provoca starea de beţie, băutul vinului este o plăcere. Astfel, beţia după băutul vinului este o consecinţă, şi nu o finalitate în sine.
În interbelic, Mircea Eliade face un elogiu oarecum asemănător vinului. Spune că servirea acestuia este benefică pentru discuţiile intelectuale, contribuie la desfăşurarea procesului de comunicare. Ceea ce nu face votca - aceasta, observa Eliade, determină şi caracterul discuţiilor şi împinge spre formulări tăioase, categorice, revoluţionare (aluzie la „sufletul rusesc“).
Înainte de 1940, până la ocupaţia sovietică a Basarabiei, în provincia dintre Prut şi Nistru se bea mult şi bine. Dar starea de lucruri era mai aproape de funcţia socializantă a vinului - despre care vorbea Barthes, în cazul francez, şi Eliade, în cazul românesc din interbelic. Odată cu venirea „fraţilor“ ruşi din Est, se schimbă atât sensul, cât şi ritmul de consum al vinului. Nu se mai bea cu păhăruţul, ci cu paharul mare (faimosul granionnîi), şi nu se mai savurează, ci se dă peste cap, aidoma votcii. Beţia devine o finalitate, nu o consecinţă colaterală, ca să-l parafrazăm pe Barthes. Homo Soveticus