Dacă Varujan Vosganian n-ar fi demisionat din guvern poate că m-aş mai fi gîndit înainte de a scrie acest text. Şi, sigur, i-aş fi reproşat asta lui Varujan pe care îl ştiu ca pe un om care a avut totdeauna grijă de onoarea lui – adică mai pe şleau: n-a furat şi nu s-a ţinut de coţcării care să-i aducă bani pe vreo uşă din spate. E din altă stofă decît majoritatea politicienilor de la noi. La Revoluţie, Varujan a ieşit în stradă, dar nu se autoeroizează pentru asta. Spune că aşa a crezut de cuviinţă şi că e treaba lui că a făcut-o.

Cînd a intrat în Parlament din partea comunităţii armenilor, armenii pe care-i cunosc mi-au vorbit despre el cît se poate de bine, întărindu-mi părerea pe care mi-o făcusem despre pe vremea cînd ne întîlneam pe la cenacluri. Varujan ştie ce-i aia solidaritatea, dar nu vrea să fie „băiat de gaşcă” şi cu toate că s-a băgat de mulţi ani în politică, asta nu i-a stricat caracterul şi n-a făcut din el un „căţărător” politic. E un tip cultivat, un umanist sclipitor, şi a scris un roman excepţional, Cartea şoaptelor, care are o carieră internaţională impunătoare şi pe deplin meritată. Aşa că atunci cînd rosteşte cuvîntul istorie Varujan n-o face fiindcă sună bine, ci pentru că o cunoaşte şi ştie că va da samă în faţa istoriei pentru ceea ce face acum.

Nu mi-a plăcut, recunosc, cînd am auzit vrea să le ceară senatorilor să nu-şi dea avizul pentru cererea procurorilor de a-l lua la cercetat. Mi-a plăcut în schimb ce le-a spus senatorilor cu ocazia asta. Apoi Varujan şi-a anunţat demisia de onoare din guvern, ceea ce unii n-au prea înţeles. În Senat, Vosganian a spus Ascultaţi-mă şi pe mine, şi apoi votaţi A ţinut un discurs impecabil, în care şi-a apărat onoarea şi a a răspus argumentat şi cu eleganţă acuzaţiilor care i se aduc. A demisionat din guvern din convingere personală, nu pentru că i-ar fi sugerat cineva s-o facă. Spre