Vorba lui Sartre, "uneori, sunt eu însumi martorul meu împotriva mea". Nemulţumirile Eului de care atârnăm o mulţime de chipuri, aşa cum într-un cuier se agaţă cu lejeritate nenumărate costume, devin pietre pe umerii celor care din zi în zi sunt tot mai convinşi de crezul lui Jankelevitsch: "a muri nu se învaţă". Şi cum să ajungă Celălalt să vadă în mine măcar jumătate din cât pot eu? Nici a privi nu se învaţă.

Pe cât sunt în vogă temele de psihologie comportamentală, pe atât omitem că o autentică cercetare porneşte de la propriul sine. Monoton, nemulţumirile Eului de care atârnăm o mulţime de chipuri, aşa cum într-un cuier se agaţă cu lejeritate nenumărate costume-vorba lui Weil, devin pietre pe umerii celor care din zi în zi, sunt tot mai convinşi de crezul lui Jankelevitch : « a muri nu se învaţă ».

Nu sunt poveşti de adormit copii, dar uneori e singurul coşmar pe care îl avem la îndemână pentru a contrasta cu el o realitate nestatornică : înainte de a trăi cu ceilalţi, trebuie să înveţi să trăieşti cu tine. Micul imperativ naşte într-o formă bizară un soi de ucenicie a sinelui : confruntaţi cu o sumă de posibilităţi, pagini şi alegeri, micii figuranţi de la capăt de rând sunt mimii supărărilor noastre, sineităţile care prin voce, conştiinţă şi chiar dorinţe, travestite într-un destin cu care împărţim un nume, un prenume şi un mod de viaţă. Logica e simplă :

Uneori, sunt eu însumi martorul meu împotriva mea. De exemplu, îmi dau seama că acum doi ani am scris o pagină care ar putea să-mi folosească. O caut şi n-o găsesc ; cu atât mai bine : eram pe punctul de a strecura, cedând lenei, o vechitură într-o lucrare nouă : scriu cu mult mai bine astăzi, m-am apucat să o refac. Când am terminat lucrul, o întâmplare face să-mi cadă în mână pagina rătăcită. Stupoare : în afară de câteva virgule, exprimam aceeaşi idee în aceiaşi termeni. Ezit