Poa să jure primarul Aurel Simionescu cu ambele mâini pe Biblie că nu i-a fost teamă de referendumul de demitere, că eu nu îl cred. Şi spun asta pentru că Simionescu nu este genul ăla de politician care să îşi suflece mânecile şi să spună apăsat: "Ia să vă văd, mă, câţi sunteţi?" Nen-tu Simi dacă vede 3-4 inşi venind spre el, se pierde. Nu mai ştie ce să facă, pe unde să fugă, cum să reacţioneze. Cred că primul gând care i-ar veni în minte în cazul în care s-ar confrunta cu o astfel de situaţie ar fi să pună mâna pe telefon să îl sune pe Bunea Stancu: "Şefu, şefu, şi io ce fac acum?"

O dovadă că Simionescu s-a temut să fie scos în faţa poporului brăilean este şi aceea că le-a dat celor de la PNR spaţii tocmai la capătul oraşului pentru a putea strânge semnături. Nu zic acum că Simionescu ar fi trebuit să îi ajute să strângă cât mai multe semnături, dar nici să îşi bată joc de ei trimiţându-i ba într-o piaţă părăsită, ba la mama dracului. Este vorba de obraz aici, despre respectarea adversarului şi onorarea competiţiei. La noi, însă, datul la gioale, faultul de cartonaş roşu este cel care guvernează meciurile politice.

După cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, nu cred că Simionescu ar fi fost demis în urma unui eventual referendum. Nici măcar nu cred că se făcea cvorum. Iar de acest lucru cred că erau conştienţi până şi iniţiatorii de la PNR. Dar consider că un referendum ar fi scos un pic din amorţeală oraşul ăsta. Totul s-ar fi animat, lumea ar fi prins glas, se invocau tunuri financiare pierdute în negura timpului - era mişcare în oraş. E drept că toate astea s-ar fi făcut cu preţul unor cheltuieli (căci un referendum costă), dar măcar rămâneam cu imaginea Brăilei de oraş viu, care respiră, care se implică, căruia îi pasă.

Şi cred că şi primarul Simionescu ar fi avut nevoie de un referendum pe care, repet, cu siguranţă l-ar fi