Rareori m-a impresionat cevat atît de mult cum m-a impresionat, de curînd, solidaritatea – pe care nu o mai credeam posibilă – dintre intelectuali şi clasa muncitoare, în jurul proiectului de exploatare numit Roşia Montană. Despre a cărui istorie voi continua să scriu, după o documentare aplicată, nu doar două articole, ci o carte. Acesta este preambulul ei; nu vă îndoiţi, fără să am alt scrupul decît judecata asupra informaţiei, nu voi fi împiedicat să spun adevărul despre toate subteranele poveştii şi despre protagoniştii ei, despre putere, lăcomie, bani. Despre orgoliu şi neputinţă. Am fost recent la Cîmpeni, într-o miercuri, cu trei luni înaintea Crăciunului, unde am văzut oameni din toată zona manifestînd, cu totul paşnic (ca într-un coşmar al lui Ion Iliescu), braţ la braţ, mineri, studenţi, manifestanţi ai Pieţei Universităţii. Băteau din tobe, anunţau lumea să se adune pentru războiul celor de acolo împotriva unei corporaţii, şi nu a ungurilor, împotriva a ceea ce minerii susţineu odinioară, din ordin politic al puterii: nu ne vindem ţara. Trăim vremuri paradoxale, spunea la puţin timp după eliberarea dintr-un lagăr al reeducării Deng Xiaoping, unul dintre autorii reformelor de după Mao Zedong. Era mirat că supravieţuise. Dar – adăuga el –, să te ferească soarta să trăieşti în vremuri paradoxale.
Un sentiment Era în amurg şi se bătea din tobe – unii erau veniţi tocmai de la Bucureşti –, anunţîndu-se lumea să se adune într-un marş mai neobişnuit. Iniţiat de o mînă de oameni, cei care se împotrivesc distrugerii a patru munţi şi expoatării cu cianuri, foarte mulţi din partea locului, protestul s-a construit încet-încet ca un rîu viu, care străbătea alături de vale oraşul-capitală a Munţilor Apuseni, pe numele său Cîmpeni. Orăşel, tabără şi loc de tîrg al moţilor din Apuseni. Nu ştiu dacă a mai avut loc pînă acum o manifestaţie de o asemenea amploare
