„Sînt adolescenţii de azi diferiţi de generaţiile anterioare?”. La acestă întrebare răspunde Alfred Dumitrescu, psiholog, psihanalist, analist formator şi supervizor al Societăţii Române de Psihanaliză.
A.D - Cred că e foarte important să-i contextualizăm puţin pe adolescenţi. Care adolescenţi? Adolescenţii de oraş, de la ţară, de clasă mijlocie, de clasă mijlocie superioară – căci niciodată n-am fost toţi la fel într-o grupă de vîrstă. Diferenţele sînt mari. Una peste alta, cred că, particularizînd puţin, la noi, adolescenţa durează, cultural, mult mai mult. La noi e o adolescenţă lungă, care duce pînă spre 30 de ani. O tendinţă, de altfel, vizibilă, relativ recent, şi în Occident este dependenţa de părinţi – de toate felurile, nu doar statul acasă la mama şi la tata.
A.S - Deci ruptura de generaţia părinţilor nu vi se pare una reală?
A.D - Asta e foarte greu de văzut întotdeauna în timp real. E nevoie de ecoul a două generaţii ca să-ţi poţi da seama cum stau lucrurile. Dar după cele două mari rupturi ale secolului trecut – una după Primul Război Mondial, alta în jurul anilor ’60, ruptura de acum mi se pare mult mai puţin dramatică. Trecînd la contextul nostru, probabil că sînt nişte lucruri diferite: adolescenţii şi tinerii de acum, prelungind adolescenţa, au, totuşi, de negociat cu o ruptură masivă – una socială – şi cu o punere în eşec şi o dispariţie a autorităţii din partea generaţiilor anterioare… pentru că generaţiile anterioare ce le-au lăsat?
A.S - Asta dacă vorbim, totuşi, de o adolescenţă împinsă pînă spre 30 de ani… pentru că, altfel, părinţii de adolescenţi sînt, totuşi, mai tineri.
A.D - Exact, dar aici, falia e mai mult stabilită pe noua aşezare economică, în care singurul vector de succes a devenit o sumă de bani, eventual obiectivată în vile, maşini etc. Un fel de aplatizare a criteriilor de performanţă şi succes e fire