Suntem intr-un moment de rascruce. Dintre toti potentialii candidati la presedentia Romaniei, niciunul nu ne reprezinta. Ce facem ? Ne resemnam, ca doar nu e prima data, si ne refugiem fie in tacere, fie intr-un discurs critic si malitios ? Actionam si construim noi prezidentiabilul de care avem nevoie ?

Unii vor spune ca resemnarea e cel mai aproape de români, ca mai intai ar trebui sa dispara din programa scolara nenorocita asta de Miorita, dupa care sa creasca alte generatii libere de fatalism si abia apoi, cand  noi, cei de astazi fi-vom demult oale si ulcele poate va veni vremea si pentru prezidentiabilul pe care nu putem sa-l vrem astazi din cauza destinului implacabil.

Altii insa ar putea raspunde si altfel. Miorita m-a invatat cum trebuie sa accept numai ceea ce nu poate fi schimbat de catre om. Adica m-a invatat cum sa asez moartea in propria-mi existenta . Nu sta in puterea mea sa schimb moartea. Eu pot doar s-o trimit acolo unde ii este locul. Atat imi spune Miorita sa accept. Si e deja enorm. Resemnarea in fata mortii presupune o lupta nemaipomenita cu propria vremelnicie pe care doar cei care n-au pierdut niciodata un om apropiat nu o pot intelege.

Pentru tot ce fac in viata sociala eu decid in deplina libertate. Aleg sa cred ca exista un destin social caruia sa ma supun ? Aleg sa lupt pentru o idee, sa nu accept ceea ce doar pare evident si sa cred cu tarie in forta solutiilor care sa ma conduca acolo unde vreau eu ?

A cere cuiva sa fie presedintele Romaniei nu e un privilegiu, ci o responsabilitate enorma. Trebuie sa-i arati mai intai ca il meriti.

In momentul acesta, nu e important sa-l intrebam pe d-l Andrei Plesu daca vrea sau nu sa candideze la presedentia Romaniei. Cei pe care trebuie sa-i intrebam suntem noi insine:  Este un presedinte ca Andrei Plesu cel pe care il merit ?

Suntem prea striviti de impostura pers