L-am cunoscut, mai întâi, din cărţi. Într-o vreme în care cartea chiar însemna ceva. O alternativă fermecătoare şi revanşardă la rigiditatea unui sistem adesea absurd. Şi tot citindu-l, mi l-am închipuit în fel şi chip. La  capătul lecturii te întrebi, firesc, cum o fi autorul scrierii, o semăna el oare  cu personajele universului creat din  cuvinte meşteşugite  ? Ei, bine, pe Augustin Buzura nu l-am fixat precis în imaginaţia mea, îmi părea o fire  complicată  şi, oricum, eram prea crud să-l cântăresc  de la distanţa aceea intimidantă. Avea o scriitură densă şi riguroasă,  ca orice condeier ardelean aşezat în rânduiala locului. Lumea din romanele sale este apăsătoare, cu pâlpâiri  de  lumină,  mult întuneric şi devastatoare frământări lăuntrice. Trebuie să fie un ins taciturn şi posac, mi-am zis de câteva  ori. Târziu, în urmă cu vreo şapte ani,  ne aflam în acelaşi  spaţiu public. A făcut  un gest care m-a impresionat lămuritor, de o generozitate deloc obişnuită în jungla intelectualilor. Mi-a strâns mâna şi mi-a mărturisit că îmi urmăreşte cu plăcere rubrica de la ziar. L-am  sunat, şi de atunci ne vorbim săptămânal, schimbăm gânduri  şi nelinişti. Uneori ieşim la masă şi tăifăsuim  despre una şi  alta. Un om de-o politeţe seducătoare, de parcă ar veni dintr-o altă civilizaţie. Dar şi vine, fiindcă prin venele bunicului dinspre tată curgea sânge englezesc, de-adevăratelea. Perfidul Albion îl trimisese tocmai în Maramureş, să construiască acolo calea ferată. Nu a zăbovit cine ştie ce pe plaiurile lui Bogdan Vodă,  însă s-a îndrăgostit de o moroşancă şi de aici începe povestea  de destin a  vârstnicului meu prieten. Sigur, obârşia  britanică explică nu numai eleganţa scriitorului de care vă vorbesc   cu emoţie, ci şi nobleţea sa, evidentă în fiecare adiere ce-l  înconjoară. Are o blajinitate  mângâietoare, e olimpian şi însetat de viaţă, un înţelept  în  vacarmul at