„Niciodată, niciodată să nu uităm de cei mai trişti ca noi....”, scria tatăl meu, Adrian Păunescu. Nu ştiu când anume am înţeles această poezie şi această dramă, nu ştiu exact ziua în care mi-am dat seama câtă nevoie au oamenii de lacrima şi de vorba noastră bună, în clipele de cumpănă şi de neputinţă. Dar astăzi, când e aproape iarnă, când e aproape târziu, când suntem aproape prea bătrâni ca să o luăm de la capăt, când frigul ne aduce mult mai aproape toate tragediile şi toate golurile din suflet, mi se face frică şi milă când mă uit în jur şi văd cât de mulţi sunt mai trişti ca mine, ca noi.

Sunt aşa de superficiale muzicile care răsună în jurul bulevardelor cu oameni singuri. Sunt aşa de inutile zâmbetele care se răsfrâng autoritar prin ferestrele caselor în care nu mai locuieşte nimeni, poate doar un bătrân care stă toată ziua cu ochii aţintiţi la oamenii care trec pe stradă, la maşinile care se opresc la semafor, căutând destinaţii şi repere. Sunt aşa de mici paşii grăbiţi ai afaceriştilor începători şi aşa de înceţi paşii mici ai afaceriştilor experimentaţi care se împleticesc pe trotuarele pe care mai doarme câte un cerşetor lipsit de noroc, un cerşetor fără familie, înghesuit în pungi de plastic şi în cârpe de toate culorile, în aşteptarea unui ger care nu-i va ierta şi nu-i va ocoli trupul. Sunt aşa de zadarnice soneriile telefoanelor inteligente care sună fără încetare în mijlocul parcurilor, aproape, prea aproape de băncile strâmbe de lemn pe care se odihnesc sufletele singuratice, inimile care suspină gândindu-se la iubiri imposibile şi la depărtări mult prea posibile. Sunt aşa de false vocile stridente ale femeilor pe tocuri care se grăbesc spre cafeluţa din colţul bulevardului şi care dispreţuiesc, mergând apăsat, privirea vreunui copil care se uită pe geam, din casa în care părinţii îl lasă singur pe timpul zilei, aşteptând un zâmbet care s