O ecuaţie în care nu se poate folosi niciodată semnul echivalent şi care este des întâlnită în sistemul spitalicesc din România. O astfel de situaţie, în care unitatea medicală a primit de la CAS, pentru rezolvarea cazului, de zece ori mai puţin decât a cheltuit, s-a petrecut la Spitalul CF Craiova. Problema este că legea dă dreptate tuturor „termenilor“ din ecuaţie, numai că pacientul este cel care rămâne cu paguba.

Conform legislaţiei care reglementează sistemul sanitar, pacientul asigurat trebuie să primească în spital tot tratamentul de care are nevoie până la rezolvarea problemei sale de sănătate. Tot legea spune că orice cheltuială pe care o face pacientul cu tratamentul său, pe perioada internării, trebuie restituită de spital, din veniturile proprii. Totodată, pentru fiecare caz rezolvat spitalul primeşte de la Casa de Asigurări de Sănătate (CAS) o sumă de bani stabilită tot prin lege, calculată înmulţind tariful pe caz ponderat (TCP) al unităţii medicale cu indicele de complexitate a cazurilor (ICM) de la spitalul respectiv. Dar şi această decontare se face în limita valorii de contract, adică spitalul ştie dinainte pentru câte cazuri rezolvate va primi bani de la Casă şi cât va primi.

Ce se întâmplă însă când un spital rezolvă mai multe cazuri decât are prevăzute în contract, cum de regulă se petrece în România, sau când cheltuie mult mai mult pentru un caz decât i se decontează de la CAS? O situaţie a cărei rezolvare Ministerul Sănătăţii a lăsat-o la latitudinea spitalelor, dar din care, de cele mai multe ori, pacienţii sunt cei care ies în pierdere. „Cum am putea trata 50.000 de pacienţi cu bani doar pentru 30.000?“, se întreba managerul unui spital judeţean din Oltenia. „Cum mă ajută pe mine 2.000 de lei la un caz la care eu, ca spital, cheltui 40.000 de lei?“, se întreba şi managerul altui spital judeţean. Socotelile ministerului sunt si