În epopeea răpirii premierului în funcție din Libia, relevantă a fost utilizarea termenilor care au descris acțiunea: „arest“, „răpire“, „capturare“, „ridicare“... Unii invocă legalitatea, alții forța pură. Cine poate ordona arestarea unui premier în funcție și în ce condiții? Întrebarea pare legitimă, dar nu este în contextul libian interogația cheie.
Filmul unei răpiri de premier care a nedumerit opinia publică internațională, stârnind legitima întrebare „cum e posibil“, include ridicarea în miezul nopții din cel mai bine păzit hotel din Tripoli, fără niciun foc de armă, a premierului Ali Zeidan de către câteva zeci de revoluționari, dintr-o unitate a Ministerului de Interne. Mandatul de arestare vânturat s-a dovedit a fi falsificat. Nu este foarte clar cine a planificat sau aprobat operațiunea.
Unii spun că mișcarea ar fi fost pregătită din timp. Alții că pretextul l-a constituit reacția negativă a populației față de răpirea unui libian după rugăciunea dintr-o moschee din Tripoli. Acesta era acuzat de terorism și a fost transferat imediat în custodia armatei americane. Pentru mulți libieni faptul că un cetățean poate fi răpit din propria țară este o atingere la suveranitatea Libiei și încă un exemplu al disoluției statului. Indignarea a fost sporită de declarațiile unor oficiali americani că guvernul libian era la curent cu operațiunea.
Dilema fundamentală este dacă, în a acționa împotriva unor teroriști pentru a-i împiedica să lovească din nou, SUA nu provoacă seisme locale cu reverberații ample. Întrebarea este valabilă atât pentru execuții extrajudiciare, cât și pentru operațiuni de extragere dintr-o țară. Are de-a face cu răspunderea pentru propriile acte și evitarea consecințelor nedorite. Scopul imediat poate fi atins eficient, precum în cazul operațiunii din Libia, dar, asemenea momentului final din filmul Ca
