Tăcere, domnilor! Aici se moare!! (Ăsta e un vers dintr-un poet rus.) Chiar dacă la Bucureşti s-a supravieţuit, să nu fi fost victoria Olandei la Istanbul, nu ne-am mai fi întrebat acum cu cine va juca trupa lui Piţurcă la baraj. Mă plec în faţa olandezilor, nu pentru că i-au bătut şi pe turci în seara asta şi nici pentru că n-au făcut meci nul cu ei, ci pentru că mi-au întărit ideea că o echipă zdravănă îşi face jocul, indiferent de toate pronosticurile din jurul ei.
Cînd am scris în Catavencii că depindem de olandezi, diverşi patrioţi mi-au spus că naţionala noastră se poate descurca şi fără ca batavii să cîştige meciul de la Istanbul. M-aş fi bucurat să n-am dreptate, dar uite că aşa a fost. Ne-am trezit la baraj, după ce echipa care se lupta să ajungă acolo în locul nostru, Turcia lui Fatih Terim, a încasat-o şi ea de la olandezi. Cinstit vorbind, turcii ar fi fost mai acătării la barajul în care a apărut echipa lui Piţurcă, Pe vremea cînd am jucat şi eu fotbal, antrenorii cu care am avut de-a face îmi spuneau că portarul e cineva care dacă ia gol a belit-o, iar dacă nu, asta-i treaba. Portarul turcilor a luat două goluri de la olandezi, fără să fie vina lui. Cel care ar trebui să plătească pentru aceste două goluri e Fatih Terim, împăratul, care şi-a trimis echipa la atac în faţa unei trupe care atîta aştepta. Totuşi îmi place ambiţia aproape sinucigaşă a lui Terim în faţa olandezilor, faţă de jocurile la mica ciupeală în care echipa lui Piţurcă a pierdut la scor cu batavii.
Acum ne-am trezit la baraj. Să ne meargă bine, dar o echipă bine aşezată pe picioarele ei nu se întreabă cu cine va cădea la sorţi, ci se va mira că a ajuns la baraj. Or naţionala noastră e în situaţia în care se miră, fericită, că a ajuns la baraj şi se roagă să-i pice acolo un adversar mai prosticel. Păi atunci să admitem că doar atîta putem, nu să ne închipuim ce-am