Pe înserat, într-un Bucureşti tomnatic şi molatic, Marius Tucă ne-a invitat la Grădina Icoanei. Voia să ne spună cum e să iubeşti până la sfârşitul lumii, într-o lume surpată de emoticoane. L-am luat în  serios şi am ajuns la teatru  chiar la trecute fix. Ca mine erau destui, tineri mai ales, veniţi să  umple o sală cu foamea lor de romantism. O sală cufundată în  întuneric, cu pâlpâiri gălbui şi roşiatice de străfulgerări. O scenă goală, cu un  violoncel însingurat, asemenea oricărui creator de frumos. Fiindcă arta se naşte, înainte de toate, din solitudinea celui  hăruit să completeze actul facerii dintâi. Din fundalul tăciunos irumpe vocea nebănuitului poet, tremurătoare şi gravă; spectacolul s-a urnit. “Dragostea noastră stă într-un singur punct”, ehe, dar câte suflete a strivit punctul ăsta ! “Am să te iubesc până  la sfîrşitul lumii”, răsună promisiunea ca un  jurământ şi parcă îi simt pe cei de lângă mine cum se strâng în ei înşişi o clipă.  Cum se reculeg în  acest  vers cât o religie. Până şi violoncelul şi-a regăsit mâna care să-i mângâie coardele, nu mai e singur. Bărbatul şi femeia şi dansul lor erotico-muzical. Susură, suspină, se zbenguie, râde cu poftă ori plânge  de se cutremură pereţii, ciupit de Adrian Naidin. Îi ţin isonul Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru chemaţi acolo de lirica iscoditorului şi  împătimitului jurnalist. Ce  minunată  surpriză, lansarea cărţii este ditamai spectacolul de poezie şi muzică! De simţire şi sensibilitate, suficient “Să  te mai iubesc o sută de ani lumină “. Ne  foim nedumeriţi în fotolii şi ascultăm, vrăjiţi de talentul  uriaşilor actori,  că “E târziu  şi începe  lumea/ Răsar nesfârşiturile din noi, /Mă tem că te temi / Mă tem că je t'aime “. Dar nu mai e loc de teamă, “Îmi place despre tine / Cum  cucereşti  vara plajele, om cu om / Şi  faci ţărmurile să dansez