În general lumea literară şi cititorii de poezie îl percep pe Mihai Beniuc, ca şi preşedintele Uniunii Scriitorilor în cei mai negri şi „bolşevici” ani ai comunismului, între 1948 şi 1964, dar şi ca unul dintre liderii realismului socialist în cultura post-belică, alături de Dan Deşliu, Eugen Frunză, A. E. Bakonsky sau Maria Banuș. În anii 80, cei care am fost elevi ne aducem bine aminte de poezia „Mărul de lângă drum”, iar cei mai în vârstă de volumul de versuri: „Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej”, publicat în 1951. Totuşi, puţină lume ştie că Mihai Beniuc şi-a făcut studiile la Cluj, devenind profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I”. Poetul s-a născut în 1907, la Sebiş în judeţul Arad. Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul „Moise Nicoară” din Arad, între 1921-1927, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian, un doctor clujean renumit, care a scris celebrul roman „Bogdan Infidelul” despre descălecatul maramureşean şi a fost un corifeu al vieţii literare locale. Mihai Beniuc a fost licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este admirată arta naivă. Volumul de versuri „Oraşul pierdut”, tipărit în 1943, este unul elegiac şi o reverie poetică după Clujul, care a rămas în urma Dictatului de