Istoria Bisericii Greco-Catolice reprezintă un şir lung de gesturi de onoare, de devotament, de sânge, de jertfă închinate poporului român.

Pentru o instituţie a cărei înfiinţare s-a făcut doar pentru a sluji poporului român e straniu să sufere din cauza unor reprezentanţi (ciudaţi, dubioşi, ticăloşiţi) ai poporului român.

O astfel de instituţie este Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma a românilor din Ardeal, o biserică fără de care Transilvania şi poporul român din Ardeal nu s-ar fi reinventat, nu s-ar fi descoperit, nu ar fi re-născut sub marii învăţaţi Inochentie Micu-Klein, Petru Maior, Samuil Micu, sub primul episcop Atanasie Anghel şi sub toţi cei care au activat în ceea ce s-a numit Şcoala ardeleană greco-catolică a Blajului.

De la Inochentie Micu-Klein, la Simion Balint, până mai recent la Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Alexandru Todea, Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, Biserica Greco-Catolică din Ardeal a dat poporului român lideri de primă mână – oameni care şi-au dedicat viaţa şi averea poporului român.

După 1945 liderii PNŢCD-ului şi preoţii greco-catolici din Ardeal au fost exterminaţi pentru că, se spunea în epoca aceea, reprezentau „coloana rezistenţei maniste”, adică acel grup politic-intelectual care nu accepta compromisurile cu ticăloşia regimului comunist.

Din păcate Iuliu Maniu, Ioan Suciu şi alţi lideri greco-catolici ai Ardealului au fost aruncaţi şi ucişi în închisorile româneşti. În acei ani România a devenit cea mai mare şi distrugătoare închisoare pentru credincioşii români greco-catolici.

Iuliu Maniu şi PNŢCD-ul, Iuliu Hossu, Alexandru Todea şi toată conducerea bisericii greco-catolice au trecut prin cea mai odioasă suferinţă care ne-a reamintit de persecuţiile prin care au trecut primii creştini.

Biserica Greco-Catolică a românilor ardeleni aşteaptă încă gesturi de reparaţie, de conciliere, de resti