Prin anii ’95 ai secolului trecut, încălzea şi înfierbânta mintea şi inima noilor zei politici ai României, ieşiţi apoteotic din spuma Revoluţiei, ideea de netăgăduit că statul (fost socialist, în marş avântat şi cadenţat spre capitalismul de junglă sau de cumetrie, vorba dlui Ion Iliescu) e cel mai prost administrator al patrimoniului naţional. Un stat ca satul fără câinii de pază ai democraţiei, la cheremul unor decidenţi obtuzi, înapoiaţi, lacomi şi hoţi. Soluţia salvatoare: tranziţia accelerată, de la economia socialistă autarhică, anchilozantă etc., la înfloritoarea şi competitiva economie de piaţă. Zis şi făcut! A început epopeea (ca să spunem aşa) vânzării euforice şi entuziaste a activelor statului către întreprinzătorii privaţi. Nu prea erau din aceştia într-o Românie năucită şi decapitalizată. Aşa că au dat năvală întreprizii veniţi de peste mări şi ţări, roind ca muştele peste o aşa pradă lesne de adjudecat şi de hăcuit. Versaţii lumii, şi din Apus şi din Răsărit, au găsit uşor, în România mioritică, autohtoni sus-puşi în posturi cheie, dispuşi să vândă ce nu era al lor, pe comisioane şi şpăgi grase într-o lucrativă cârdăşie cu străinii... bine intenţionaţi. Într-un deceniu de industria românească (un morman de fiare vechi, apud fostul premier Petre Roman, actualmente liberal convins) s-a ales praful.
N-are rost să mai lungim povestea. Pe vremea aceea... revolută, România încă mai producea şi exporta tractoare, autocamioane, utilaj petrolier, locomotive, vagoane, vase maritime şi fluviale, motoare electrice, îmbrăcăminte, încălţăminte, conserve, cereale, legume şi fructe în cantităţi apreciabile, petrol, gaze, deţinea mari complexe agroindustriale, institute de cercetări viabile. Dădea de lucru unei forţe de muncă ce număra aproape zece milioane de contributori la sistemul public de pensii şi îşi finanţa, fără probleme, sistemul de învăţăm