Suntem în barajul pentru Campionatul Mondial de fotbal 2014. Într-o grupă cu Olanda, care a dat 12 goluri Ungariei, 8 României şi 4 Turciei, Turcie care n-a mai înscris împotriva olandezilor de nu mai ştie când, noi am ieşit cel mai bine. Ne-am dorit baraj, l-am primit. Aş fi spus “câştigat”, dar fără ajutorul batavilor nu mai visam noi la Rio. Nu ne vor ei politicienii olandezi în Schengen, dar fotbaliştii ne lasă să sperăm la Mondiale.
Înapoi la baraj. Cum am ajuns să-l jucăm, prea puţin important. Cert este că noi o să avem emoţii pe 15 şi pe 19 noiembrie, iar turcii şi ungurii se vor uita la televizor.
Dar ce se va întâmpla cu barajul, şi după el, ne interesează şi este important. Dacă jucăm ca-n meciul cu Estonia, sau ca în returul cu Turcia, şanse mari să vedem Brazilia doar din poze. Pentru că actuala generaţie de “tricolori”, despre care nu ne amintim nimic deosebit, nu merită să meargă la Mondiale. Unii au spus-o mai voalat, alţii pe de-a dreptul, dar este corect.
La Cupa Mondială din SUA, din '94, sau la cea din 1998, din Franţa, orice copil român îţi spunea pe de rost primul “11” al Naţionalei. “Generaţia de aur” reprezenta un grup de 15-20 de fotbalişti, aceeaşi de ani de zile. Ei erau Echipa. Pentru ei se ieşea în stradă, sărbătoream sau sufeream pentru ei şi alături de ei.
Ne făceau să ne simţim mândri că suntem români poate şi pentru că ne identificam cu ei. Toţi am visat, măcar o dată în copilăria noastră, că suntem Hagi sau Gică Popescu, Adrian Ilie sau Dorinel Munteanu.
Acum, dacă ne pune cineva să spunem repede-repede echipa din meciul cu Turcia, pe cea din meciul cu Ungaria sau chiar pe cea care a bătut Estonia cu 2-0 acum nici 24 de ore o să avem mari probleme.
Poate şi pentru că Piţurcă, în campania pentru Brazilia, a încercat zeci de fotbalişti, aproape că n-a folosit de două ori acelaşi “11” şi n-a reu
