Începutul toamnei părea să aducă o spectaculoasă, dar puţin credibilă rebranduire politică a preşedintelui PNL, Crin Antonescu. Sesizând corect întinderile vaste de teren viran aflate în dreapta eşichierului politic şi incapacitatea actualei opoziţii de a ocupa tot acest teritoriu care, aparent, i s-ar cuveni de drept, Crin Antonescu şi-a redescoperit brusc o uitată vocaţie de liberal, anunţându-şi deschis intenţia de a deveni principala voce a dreptei.
În cazul în care strategema i-ar fi reuşit, s-ar fi făcut un pas important pentru modelul politic sugerat de liderii USL în perioada suspendării preşedintelui: o scenă politică bipolară în care un partid de stânga (fireşte, PSD) şi altul de drepta (PNL, cu firmituri din actuala opoziţie strânse în jurul său) ar fi alternat la guvernare şi în opoziţie conferind deplină stabilitate şi predictibilitate sistemului prin subordonarea justiţiei de către puterea politică şi reţele transpartinice de interese.
Oricât de mulţi s-ar da mari ştiutori după război, trebuie spus că începutul acestui program de schimbare radicală a propriului profil politic a fost unul dătător de fiori de spaimă. Peste noapte, Crin Antonescu a devenit un apărător raţional al valorilor statului de drept şi al independeţei justiţiei, un neaşteptat partizan al Uniunii Europene, a început să critice măsurile populiste ale guvernului din care partidul său încă face parte, a expus public o viziune complet diferită de cea a premierului în privinţa exploatării de la Roşia Montană, ba chiar, cu degetele încrucişate la spate, a promis că dacă el ar ajunge preşedinte, persoana pe care şi-ar dori-o ca premier ar fi... Traian Băsescu! În primele două săptămâni ale lunii septembrie, cu o vigoare neaşteptată, Crin Antonescu şi-a renegat firesc opţiunile politice din ultimul an şi jumătate şi s-a arătat în faţa românilor pur şi neprihănit precum Afrodita ie
