În perioada 20–22 septembrie 2013, la Cluj-Napoca s-a desfăşurat congresul medicilor rezidenţi psihiatri. Unul dintre invitaţii de onoare a fost prof. dr. Mircea Lăzărescu, şeful Catedrei de psihiatrie de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ Timişoara până în anul 2010, personalitate de seamă a specialităţii. – Prelegerea dv. din cadrul congresului a fost un bun prilej de a ne familiariza cu modificările apărute în paginile DSM V – manualul diagnostic şi statistic de bază al psihiatriei moderne. Toate schimbările de viziune, interpretare şi clasificare criterială a patologiei psihiatrice, ce survin cu regularitate, pregătesc într-un fel terenul pentru instaurarea unei aşa-zise „normalităţi a anormalităţii“? – Nu se poate spune că se va ajunge la o normalitate a anormalităţii. Reajustările sunt mereu necesare, nu e vorba de a revoluţiona, ci de a aduce la zi limbajul comun, de a reactualiza concepţiile comune. Demersul Asociaţiei Americane de Psihiatrie este unul firesc, acela de reactualizare a câştigurilor cunoştinţelor realizate în ultimele decenii, în ultimii zece ani mai ales, care sunt astfel oficializate, deci trecute într-un plan unanim recunoscut, devenind o referinţă de bază. În acest sens, se justifică aducerea la zi, mereu necesară, în fapt o aducere a limbajului psihiatric la normalitatea vremii respective. – Care ar fi cea mai mare provocare pe care o aduce noul DSM V? – Una din cele mai mari provocări este responsabilizarea medicului ce stabileşte diagnosticul, care devine acum obligat nu doar să gândească, ci şi să sintetizeze informaţiile sau cunoştinţele într-un diagnostic argumentat, fără să pună „etichete“. Spre deosebire de ediţiile precedente, acum e necesară mai mult decât oricând argumentarea pluridiagnosticului. – Trăim într-o epocă a „supramedicalizării“, ce pare a interzice dreptul umanităţii la dure