Cert, timpul nostru este unul al schimbărilor, nu odată doar de dragul lor pur şi simplu sau pentru un manageriat mai eficient al derutei pe care o generează. S-a dat uitării funcţia regeneratoare a îndoielii ca premergătoare a gândirii după cunoscutele cuvinte ale lui Descartes – Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. A apărut şi o nouă disciplină, managementul schimbării, ce are ca motto cuvintele lui Darwin: „Nu cea mai puternică specie a supravieţuit, nici cea mai inteligentă, ci aceea care a ştiut să se adapteze cel mai bine“. Restul nu e important. Mai mult, maratonul acestor schimbări tinde să aducă totul la un singur nivel, astfel încât ceea ce nu facilitează funcţionalitatea imediată este expediat cu suveran dispreţ la coşul de gunoi al istoriei. Aşa se face că super-egoul contemporan uită sau ignoră că n-am fi fost nimic dacă nu ar fi fost ei, premergătorii, acei „uriaşi“ pe ai căror umeri stăm noi ca nişte pitici gălăgioşi. Obsesia certitudinilor marginalizează adevărul din aria intereselor, lăsându-l aproape exclusiv pe seama cercetării ştiinţifice şi filosofice. Avem din ce în ce mai multe „probleme“ – sau ni le facem – dar nu mai avem timp de îndoieli, iar „preţul“ acestei substituiri este o diminuare a creativităţii, compensată deocamdată de o creştere a funcţionalităţii şi eficienţei, de spectaculos sau senzaţional, dar nu într-atât încât să nu îngrijoreze pe unii gânditori. Mai aproape de ştiinţă şi cultură decât de tehnologie, îndoiala are darul de a pune în funcţiune mecanismul subtil al libertăţii, creativităţii şi responsabilităţii pentru ceea ce, apropiindu-ne de adevăr, poate fi bine pentru o comunitate şi folositor fiecăruia dintre membrii săi. Într-un discurs rostit la o conferinţă ştiinţifică internaţională, Umberto Eco observa confuzia care se face în mass-media şi de aici în întreg mediul social, între tehnologie şi ştiinţă, ocu