Din când în când, pe agenda publică reapare tema tezaurului pe care Moscova îl „păstrează” cu atâta străşnicie de aproape 100 de ani. Recuperarea lui, măcar parţială, rămâne o himeră atât din perspectiva relaţiilor ruso-române, nu foarte apropiate, dar mai ales pentru că e greu de crezut că tezaurul, mai precis partea din tezaur intrată în conştiinţa publică, încă există.
Şi asta pentru că „exportul de revoluţie” de la începutul anilor `20 avea nevoie de finanţare, iar tezaurul „confiscat de la boierii români pentru a fi returnat poporului” era o sursă la îndemână. Şi totuşi, cum a ajuns tezaurul românesc la Moscova?
În primul rând, o problemă de semantică: tezaurul de la Moscova exprimă o realitate exprimată nu doar prin definiţia care desemnează ceea ce poate fi evidenţiat prin măsurători (aur, bijuterii), şi care e puţin probabil „să fi supravieţuit timpului”, dar şi una de natură cultural-artistică (cărţi, manuscrise, opere de artă, documente de arhivă), a căror valoare nu poate fi stabilită decât în mod convenţional. Are însă o importantă dimensiune sufletească, definitorie pentru românitate.
Situaţia extrem de gravă de pe frontul românesc a impus Băncii Naţionale să decidă, la 27 noiembrie 1916, strămutarea Băncii Naţionale la Iaşi. Deşi aliatul rus insistase ca întreg guvernul, cu administraţia şi armata, să se refugieze dincolo de Prut, autorităţile române au refuzat categoric, luând însă decizia să strămute tezaurul.
La 8 decembrie, prin decret regal, I. G. Bibicescu a fost numit guvernator al Băncii Naţionale, Discuţiile s-au purtat cu A.A. Mosslov, ministrul Rusiei la Iaşi, care a precizat că „guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului, cât şi pe timpul rămânerii lui la Moscova”. În ziua de 12 decembrie (25, stil nou) 1916, în prezenţa reprezentanţilor B.N.R. şi a ministrului Mosslov, în gara Iaşi a
