În 2005, la scurtă vreme de la întâia sa înscăunare, când saluta teatral mulţimea fanatizată din Piaţa Universităţii, gâlgâind ca la tavernă din sticlă, stropind poporul cu şampanie şi urlând din toţi bojocii „Să trăiţi bineee!”, „Împreună vom face istorie!”, învingătorul lui Năstase părea să aibă toate atuurile ca să izbândească în emanciparea şi reformarea naţiei. Nu-i mai puţin adevărat că şi poporul, îndeosebi adulatorii portocalii, dornici de schimbare, îl ridicau în slăvi pe noul Mesia. Eterna poveste a diriguitorilor providenţiali care, odată încoronaţi, uită de cinste şi de omenie şi se suie, ca Ivan, pe divan. Au trecut de-atunci nouă ani. Curând se va scurge şi al zecelea. Ce lasă în urmă Mesia Traian Băsescu? Un popor mai prosper şi mai ferice, unit în jurul unui mare proiect naţional? Mai puţin lichelism în viaţa politică, mai puţină corupţie? O instituţie prezidenţială mai respectată şi care urcă mai sus în clasamentul încrederii publice? Imaginea unui preşedinte echilibrat, cumpătat, aşa cum cere fişa postului, mediator de bună credinţă între puterile statului sau aceea a unui etern factor de scandal, de dezbinare şi de ură indusă în societate?

Academicianul Răzvan Teodorescu remarca zilele trecute - confirmându-l pe regretatul Octavian Paler („Traian Băsescu a oficializat mârlănia la Cotroceni”) - că, după aproape un deceniu de regim Băsescu, trăim vremuri de cumpănă, de ură, de mahalagizare fără precedent. Nocivitatea ştim cu toţii de unde a emanat şi în timpul guvernării Tăriceanu şi de unde se propagă iresponsabil şi astăzi. Omul, care primul, prin funcţie, ar trebui să tempereze excesele şi grobianismul, să contruiască şi să unească, nu face altceva decât să demoleze, să învenineze, să-şi urmărească şi să împroaşte cu noroi adversarii. Din păcate, şi potrivnicii se lasă târâţi într-un dialog al surzilor şi îi răspund cu aceeaşi mon