Un sistem de partide decredibilizat, o echipă guvernamentală care și-a schimbat radical poziția în chestiunea gazelor de șist și, în general, lipsa unui centru de autoritate politică respectabilă au șubrezit grav încrederea că proiectele de exploatare a resurselor naturale pot fi făcute în interes public.
Opoziția împotriva „gazelor de șist“ a atins cote paroxistice în România ultimelor zile. Protestatarii urbani ai Pieței Universității, mobilizați împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană, s-au alăturat manifestării vehemente a sătenilor din câteva comune vasluiene contra operațiunilor de explorare pe care compania Chevron urma să le înceapă.
Exaltarea protestelor este frapantă în condițiile în care în țara noastră nici măcar nu este cunoscută prezența resurselor de gaze de șist. Dezbaterea românească pe acest subiect e suspect de săracă în informații de calitate științifică; în schimb, este alimentată copios cu imagini emoționale dintr-un film american opus industriei gazelor de șist. E la mijloc și o evidentă campanie de manipulare și propagandă, purtată de unele pseudoteleviziuni de știri – în fapt, simple prestatoare de servicii comerciale media.
Pentru a înțelege mizele acestei campanii sunt utile câteva explicații. Gazele de șist sunt identice în compoziția chimică (în principal, metan) cu gazele „convenționale“, pe care le ardem la aragaz. Ele sunt însă extrase prin tehnologii noi din zăcăminte impermeabile situate la mare adâncime (4.000 m). În anii 1990, în SUA a fost descoperită formula tehnologică prin care straturi adânci de argile gazeifere au devenit exploatabile comercial – o combinație între tehnologii deja cunoscute: fracturarea hidraulică, utilizată de decenii inclusiv în România pentru mărirea productivității puțurilor convenționale, și foraj direcțional, prin care
