Cum arată represiunea, văzută din arhiva fostei Securităţi?

La prima vedere, arată ca un lung şir de dosare penale. Din cei 24 de km de rafturi ai arhivei CNSAS, pe sute de metri stau dosarele de la Ministerul Public sau Parchetele militare. Dosarele penale sunt groaznice, de la fotografiile deţinuţilor la arestare şi eliberare – unde vezi metamorfoza, transformarea omului sănătos şi liber într-o epavă – la fişele medicale sau rapoartele ofiţerilor, cu pedepsele pe care le-au dat. Aici se văd perfect detaliile a ceea ce numim „represiune“ – cum au fost urmăriţi oamenii în detenţie, cum au fost torturaţi, cum unii au fost constrânşi să colaboreze, în timp ce alţii s-au ţinut tari. Foarte mulţi au murit. Sunt cronici sinistre, e ca şi cum te-ai uita la filme de groază cu încetinitorul.

Dar cum stau lucrurile după 1964?

Oficial, se spune că după 1964 s-a produs o schimbare de paradigmă, că s-a trecut în altă epocă, s-a renunţat la violenţă, au fost eliminaţi din sistem şi judecaţi o parte dintre securiştii vinovaţi de atrocităţi în epoca lui Gheorghiu-Dej.

Unii istorici spun că nu mai e vorba despre represiune după 1964.

În cazul ăsta, cred că trebuie rediscutată noţiunea de „represiune“. Dacă a urmări milioane de oameni – credeţi-mă, ăsta e ordinul de mărime, în patru decenii de comunism –, dacă a-i ţine sub lupă acasă şi la serviciu, dacă a le schimba destinul pe furiş, din motive absurde, nu înseamnă represiune, atunci am avut libertate în România. Dar eu cred că represiunea a existat şi în varianta ei fizic nonviolentă. După cum ştim, există şi tortură psihologică, nu doar fizică. În plus, să nu uităm că România a avut deţinuţi politici şi după 1964. Să nu-i uităm pe Vasile Paraschiv, pe Gheorghe Ursu, pe greviştii din Valea Jiului, pe muncitorii de la Braşov, pe deţinuţii politici din anii ‘80. Pe unii îi aveţi în GDS - Radu Filipescu,