Campania de adopţie a câinilor fără stăpân din Bucureşti pare, la o lună de la declanşarea acesteia, o glumă proastă: doar 1 la sută din maidanezi au fost adoptaţi până acum. Un reportaj incognito al RL arată o parte din cauzele acestui eşec.

La mai bine de o lună de la adoptarea Legea nr. 258/2013 privind câinii fără stăpân, nu foarte mulţi bucureşteni s-au grăbit să adopte patrupedele pentru a le scăpa de eutanasiere. Ascultând sfaturile autorităţilor, am mers la adăpostul de animale al Primăriei situat pe bulevardul Theodor Pallady din Capitală şi am pretins că sunt o iubitoare de animale care vrea să adopte un câine.

Miercuri dimineaţă, la poarta albastră, cu program scrijelit cu carioca pe-o tabliţă, un portar mă întreabă, prin gard, ce doresc. Îi spun, tot prin poartă, că aş vrea să adopt un căţel şi întreb dacă pot să intru să văd câţiva. Poarta se deschide, dar nu sunt lăsată să intru.

”Ce doreşte fata?”, mă întreabă o altă angajată a adăpostului. Încerc să repet răspunsul dar, în acel moment, un miros puternic, de mâncare pentru animale amestecat cu urină, mă dă câţiva paşi înapoi. Îmi revin cu greu şi îi întind buletinul portarului. În timp ce mă legitimez privirea mi-e absorbită de cuştile de câini care stau suprapuse, câte două-trei, de-a lungul peretelui adăpostului. Un îngrijitor iese din clădirea din dreapta aproape târând un câine. Îl ţine la subraţ de cap si picioarele din faţă, în timp ce restul trupului atârnă inert. Nu ştiu dacă e sedat, bolnav sau mort, îngrijitorul îl ia imediat pe câinele roşcovan din faţa mea.

Când îi spun angajatei de la adăpost că vreau să adopt un câine şi vreau să mi se arate câteva patrupede, aceasta pare mai degrabă deranjată de prezenţa mea.

În adăpostul propriu-zis, care nu este mai mare de un vagon de metrou, mirosul devine insuportabil. În cuşti de un metru şi jumătate stau câte 6-7 câin